luni, 30 septembrie 2013

Recenzie: Fahrenheit 451 de Ray Bradbury



Recenzie
 
Protagonistul acestei carti este Guy Montag, un pompier obisnuit si un om trecut de varsta tineretii, care se considera fericit in lumea in care traieste. In fiecare zi, fara nici un repros, Guy isi face treaba de pompier si, in loc sa stinga incendiile din orasul lui, el le aprinde. Cu ce scop? Sa arda toate cartile ramase, pana la ultima pagina. Insa, cand el o intalneste pe Clarissa, viata lui este data peste cap. Desi este o eleva la scoala, aceasta pare ca a trecut deja prin viata si, devenind o rutina, aceasta se intalneste cu Guy in fiecare zi, reusind sa se faca remarcata de acesta. 

*SPOILER*

Incet, Guy realizeaza ca faptul ca arde cartile nu este deloc benefic si incepe sa le stranga, ascunzandu-le in propria casa si riscand enorm. Dupa ce Clarissa este omorata de stat, Guy se hotaraste sa ia masuri, masuri ce-l vor costa libertatea si linistea. Devine un razvratit.

Nota mea: 3/5


Parerea mea

'Fahrenheit 451' este narata la persoana intai, astfel ca privim intreaga poveste din ochii lui Montag. Am avut ocazia sa citesc gandurile lui si, credeti-ma, nu au fost putine, insa uneori simteam ca gandim exact la fel si ca actionam asemanator. M-am atasat mult de Montag, pentru ca stia cum sa se descurce in situatiile-limita si, totusi, simtea frica. Insa, dupa parerea mea, personajul cel mai important este Clarissa, pentru ca daca nu ar fi fost ea, Montag nu ar fi vazut niciodata realitatea si ar fi continuat sa fie pompier. Din pacate, pentru Clarissa, sa fii diferit nu este intotdeauna bine, iar politia stia acest lucru.

Personajul care m-a enervat cel mai tare a fost de departe Mildred, sotia lui Montag. Aceasta imi dadea senzatia ca este nebuna si nu comunica deloc cu Montag, plus ca incerca mereu sa-i cauzeze probleme, iar ca o sotie nu ar fi trebuit sa faca asta. In rest, acest roman a avut relativ putine personaje si autorul nu s-a concentrat pe relatiile dintre ele atat cat, consider eu, trebuia. Oricum, am avut ocazia sa-l 'cunosc' foarte bine pe Montag.

Ceea ce m-a convins pe mine sa citesc aceasta carte este povestea originala, care mi s-a parut si foarte interesanta - sa arzi cartile, deoarece reprezinta un pericol pentru societate. Mie una imi place foarte mult sa citesc, asa ca am simtit ca am parte de o tortura - ca sa zic asa - cand citeam cum pompierii ard incetul cu incetul fiecare carte. Ma bucur ca Montag a vazut ca acest lucru este gresit si ca a actionat in consecinta, un lucru pe care multi oameni nu l-ar fi facut. In opinia mea, aceasta carte m-a invatat faptul ca nu trebuie sa accept mereu ce mi se zice si sa am propria parere. Autorul a evidentiat acest lucru foarte bine, ceea ce mi-a placut. Din fericire insa, in zilele noastre nu sunt aceleasi reguli, pentru ca, altfel, as fi ajuns precum Clarissa.

Totusi, mi s-au parut ca au existat si anumite lipsuri: pompierii ardeau intreaga casa daca gaseau doua carti in ea, o risipa fara folos. Am considerat ca, in aceasta privinta, Ray Bradbury nu a avut dreptate. Insa probabil ca nimanui nu i-ar fi fost atat de frica de pompieri, daca ar fi scapat basma curata. Apoi, mai este si faptul ca, trei sferturi din carte, daca nu si mai mult, reprezinta numai si numai gandurile lui Montag, astfel ca, desi este destul de scurta, 'Fahrenheit 451' este si plictisitoare. Montag contempla prea mult asupra a tot ce se petrecea in jurul lui si semana mai mult un filozof, decat un om obisnuit. Daca aceasta carte s-ar fi petrecut intr-un ritm putin mai alert, ar fi fost perfecta.

In concluzie, recomand aceasta carte mai ales pentru ideea ei inedita, pentru personajele deosebite si pentru atmosfera trista ce o inconjoara, dar care te acapareaza incetul cu incetul. Desi mie nu mi s-a parut extraordinara, voua poate sa va placa, asa ca merita sa incercati.

joi, 26 septembrie 2013

Libraria Online Libris te premiaza!

Ce este o carte bună? Ajută-ne sa găsim răspunsul la această întrebare și te promovăm în newsletterul Libris.ro


Ni se întâmplă tuturor să auzim în jurul nostru expresia „o carte bună”: “Aș citi o carte bună”, “Recomandă-mi și mie o carte bună”, “Am citit-o și este o carte bună”.

Suntem curioși să aflăm ce înțelegeți voi prin “o carte bună”, de aceea vă provocăm să scrieți.
Punem la bătaie premii în valoare de 1.200 lei! + Promovarea unui blog în newsletterul Libris.ro.

Ce trebuie să faci?
1. Scrie pe blogul tău raspunsul la întrebarea noastră: Ce este “o carte bună?”;
2. Ai grijă ca în articol să specifici că este răspunsul la provocarea Libris și să incluzi link spre Libris.ro pe librarie online și pe cărți online;
3. Postează linkul articolului tău pe pagina de facebook a Libris.ro (http://www.facebook.com/libris.ro, în comentariu la articolul care anunță concursul), așa încât să avem o evidență a celor înscriși și să jucăm transparent;

Ce poți să câștigi?
Locul 1: Cărți la alegere în valoare de 600 lei! + Prezentarea răspunsului câștigător (sau a unui fragment din el, dacă este foarte lung) într-un newsletter al Libris.ro, cu menționarea autorului și trimitere (link) spre blogul său!
Locul 2: Cărți la alegere în valoare de 400 lei!
Locul 3: Cărți la alegere în valoare de 200 lei!

Cum câștigi?
Pasul 1. Juriul Libris va alege 10 răspunsuri din cele participante și le va propune pentru semifinală;
Pasul 2.Toți cei care s-au înscris în concurs sunt invitați să jurizeze toate cele 10 articole ajunse în semifinală, cu note de la 1-10 (10 fiind nota maximă). Fiecare jurat poate acorda aceeași notă doar o singură dată;
Pasul 3. Așteptăm notele tot pe facebook, și tot pentru transparență;
Pasul 4. Adunăm toate notele, tragem linia și vedem ce clasament ne oferă matematica. Primii trei clasați vor fi desemnați câștigători și își vor primi premiile.

Perioada de desfășurare:
11 septembrie - lansarea concursului
11 – 22 septembrie - înscrierea în concurs a răspunsurilor = bifarea celor trei puncte din secțiunea “Ce trebuie să faci?”
23 - 29 septembrie - jurizare Libris = Pasul 1 din “Cum câștigi?”
30 septembrie – 01 octombrie - jurizarea concurenților = Pasul 2 + Pasul 3 din “Cum câștigi?”
03 octombrie - desemnarea câștigătorilor = Pasul 4 din “Cum câștigi?”
04 octombrie - transmitere newsletter Libris cu includerea răspunsului plasat pe primul loc (sau a unui fragment din el, dacă este foarte lung).

Note:
1. În calcularea mediilor vom lua în considerare toate notele primite în perioada 30 septembrie – 01 octombrie, fără a putea obliga participanții să jurizeze, dacă ei nu doresc acest lucru.
2. Mulțumim tuturor celor care se înscriu în acest concurs și care înțeleg că am ales această modalitate de jurizare pentru că nu ne place spamul și nu îl încurajăm.

Oare ce o fi aia o carte bună?!

miercuri, 25 septembrie 2013

Leapsa curcubeu!

Am primit de la Lissa leapsa curcubeu, si ii multumesc mult.:D

Deci asta e miraculoasul meu curcubeu. De fapt, chiar e mare. :O De cand am eu atatea carti?!


Aici e o parte din el.



...si apoi mica continuare, pentru ca nu mai aveam loc pe raft. Sper ca se vede bine. Oricum arata cam nasol curcubeul, dar deh.


Si asa arata trei dintre rafturile mele - de fapt, cele mai exploatate -, dupa ce am terminat curcubeul. Asa, ca sa am ce face pentru restul zilei.:))


In fine, poza e stramba. Dar intelegeti voi ce vreau sa spun!

Si ca tot suntem la capitolul asta, ieri mi-am renumarat cartile. Am ajuns la miraculosul numar de 204 carti. WTF?! N-am citit nici 100 din ele. Frate. Serios ca trebuie sa ma opresc cu cumparatul. Serios.

Puteti cu totii sa luati leapsa de la mine, insa vreau in special sa i-o dedic Alexandrei/Niaharei. Daca pentru mine a fost greu, nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie pentru tine.:)) O provocare, mai degraba.:P

marți, 24 septembrie 2013

ne-Test, castigator si chestii

Deci am terminat cam jumate din testele pe care trebuie sa le dau. Ba nu, mai putin de jumate si trebuie sa va intreb ceva.:))

Deci eram la civica, la testul predictiv, si, cum pe mine abia m-a mutat in prima banca, nu aveam cum sa copiez, asa ca m-am mutat cu colega in penultima, de unde greu te vede. Si profa scria cerintele pe tabla, apoi la fiecare se oprea si ne explica ce trebuie sa scriem, ne dadea jumatate de raspuns si se intorcea din nou. Atunci, eu imi scoteam caietul si copiam tot ce trebuie si-l dadeam mai departe, strigam raspunsurile prin toata clasa, vorbeam cu colega de banca. Si nu stiu daca a vrut sa ne lase sau nu, dar nu ne-a spus nici o clipa sa tacem. A fost aiurea rau, pentru ca toata clasa o sa primeasca 10 fara sa invete.

Acum as vrea sa stiu daca e si voi la fel. A fost misto sa vorbim despre scoala si multi v-ati descarcat prin comentarii. Asa ma descarc si eu, doar ca aici. Asa ca spuneti-mi daca e la fel si la voi, sau nu. :D

Oricum, saptamana asta mai am la germana, unde o sa fie foarte usor, ca profa stie ca nu stim nimic din anii trecuti, mai am la mate, unde va fi nasol rau si la geografie. Adica astea sunt cele mai importante. La geografie mi-e frica, mai ales ca nu am prea invatat anul trecut. Mdea.

Cat despre citit, in ultimul timp am citit destul de putin, dar gen pare ca am citit ca in mod normal, nu stiu. Am terminat doar 3 carti si aproape s-a terminat luna, asa ca am sperante doar sa o termin pe a 4-a. Frate, si in iulie am citit 12 carti. Nici nu vreau sa ma gandesc.:)) Acum citesc o carte foarte, foarte misto: "Casa Scorpionului". E diferita, interesanta si, mai ales, creepy, iar pana acum imi place mult. O sa vin cu recenzia cand o termin si o sa aflati mai multe.

A, si in legatura cu concursul de duminica trecuta; am de ales un castigator pentru pachetul de swag-uri. Comentariul ales de random.org este chiar primul, cel al Biancai H.

Felicitari.^^ O sa te rog sa-mi mai trimiti o data adresa, ca am impresia ca am pierdut-o si nu vrem sa riscam.:))

Cam atat aveam de spus. A, s-ar putea sa mai intarzii cu premiile, pentru ca in week-end o sa plec la munte - YAY! -, la Sinaia si, de obicei, nu-mi place sa merg la munte, dar de ziua Sinaiei e chiar misto acolo. Si mai scap si eu de fata oamenilor din jur.:)) Deci scuze...

Lectura placuta.

duminică, 22 septembrie 2013

Postarea cu numarul 600! CONCURS RAPID!

Sase.
Sase.
Doi plus trei egal sase sute.
Bine, nu chiar.

Deeeci am ajuns la postarea cu numarul sase sute, ceea ce suprinzator si neasteptat. Banuiesc ca stiti deja ca nu as fi ajuns pana aici fara voi. Adica stiti, toata lumea spune asta.
Nu as fi ajuns pana aici fara voi!!! ^^
Vedeti, si eu spun asta.

Oricum, am luat o mica pauza de la scoala si de la invatat, ca sa organizez acest miiiiiic concurs. 
Stai, Sabrina, prima saptamana si DEJA inveti?!
Pai da, cand ai test la
  • Geografie
  • Istorie
  • Biologie
  • Mate
  • Romana
  • Civica
  • Engleza
  • Germana
  • Fizica
  • Chimie
Da, adica gen sunt putine.
SI TOATE ASTEA IN DOUA SAPTAMANI. Ah, sweet. 
Nici nu cred ca pot sa invat atata, gen nu am retinut nimic din a 7-a si acum astia ne dau test de ne omoara. E aiurea rau, trebuia facut doar la romana si mate. Uf.
Trecem peste, concursul.
Pai tine doar astazi, pana la ora 24 si tot ce trebuie sa faceti este sa lasati mai jos un comentariu cu... hmm. Cu parerea voastra in legatura cu profii vostri. Noi, vechi, nu conteaza. Pe scurt, sau nu, cum vreti, chiar nu conteaza. Premiul este un pachet cu swag-uri, iar castigatorul il aleg cu random.org.
Hai sa sarbatoriiiiiim!

Lectura placuta.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Castigator concurs Auracle + Ebook giveaway - 24 hours #8

Atentie! Imi pare rau daca intarzii cu trimisul ebook-ului, insa scoala e de vina!

Am revenit in aceasta rubrica (,) cu o carte misto, pe care abia astept sa o citesc si sunt sigura ca si voi ati auzit de ea multe lucruri bune. 'Touch of power' de Maria V. Snyder. Nu-i asa ca arata misto rau?

Laying hands upon the injured and dying, Avry of Kazan assumes their wounds and diseases into herself. But rather than being honored for her skills, she is hunted. Healers like Avry are accused of spreading the plague that has decimated the Territories, leaving the survivors in a state of chaos.

Stressed and tired from hiding, Avry is abducted by a band of rogues who, shockingly, value her gift above the golden bounty offered for her capture. Their leader, an enigmatic captor-protector with powers of his own, is unequivocal in his demands: Avry must heal a plague-stricken prince—leader of a campaign against her people. As they traverse the daunting Nine Mountains, beset by mercenaries and magical dangers, Avry must decide who is worth healing and what is worth dying for. Because the price of peace may well be her life....

Tot ce trebuie sa faceti este sa lasati un comentariu mai jos cu adresa voastra de email, pentru ca mai apoi sa-mi trimiteti un email de pe aceasta la adresa 'sabrina8_dulcik@yahoo.com'. De asemenea, trebuie sa-mi urmariti blogul in orice fel doriti voi. Castigul este garantat, insa trebuie sa va incadrati in cele 24 de ore de la publicarea acestei postari! :)

Lectura placuta.

****

Acum, v-am promis si un castigator si imi pare rau ca am intarziat atat de mult cu anuntarea lui. Vorbesc despre concursul Auracle, pe care il puteti gasi aici.
Castigatoarea este

Anca Maria
(cu comentariul: "Interesanta recenzie. Particip si eu la concurs :)")

Felicitari! ^^ Astept un mail de la tine pe adresa "sabrina8_dulcik@yahoo.com" cu adresa ta completa. 
Maine va asteapta o surpriza, apropo. Deci fiti pe faza.:P

marți, 17 septembrie 2013

Inainte de culcare!


Nu am mai venit de mult timp cu rubrica asta, si pentru ca mi-a fost lene, si pentru ca... ei bine, asta e singurul motiv. Si inca imi e lene, tocmai de aceea n-am facut un videoclip, ci am venit doar cu o poza. Scuze.:))

Acum citesc Fahrenheit 451 de Ray Bradbury si Amarok de Angela J. Townsend. Fahrenheit e destul de ok - un pic plictisitoare -, insa imi place pana acum, pentru ca, pana la urma, e o distopie. Si are o idee misto. Cat despre Amarok, am citit foarte putin, dar pare foarte, foarte misto pana acum. Gen: uau! Nu ma asteptam sa fie asa misto. O sa vad cum mai merge. Dar, totusi, e la limita dintre o carte misto rau si o carte cliseica. I still don't know.


Aia e perna mea.:)) Si stiu ca pare cam abuzata cartea, dar nu eu am violat-o in halul ala. A trecut prin multe generatii!

Voi ce carte o sa cititi inainte de culcare?

School stuff

Intru, asa, cat-de-cat emotionata, in curta scolii, cautand colegii mei 'mult iubiti'. Nu-i gasesc, pentru ca nu sunt la locul lor. Dar unde sunt?!
S-au mutat, in spatiul de a 8-a...
Evident, fetele mai 'tari' sunt stranse intr-un grup, izolandu-i pe ceilalti, care stau si palavragesc cu diriginta foarte prost dispusa de mutrele noastre. Ajung acolo, intorcandu-ma sa-i spun maica-mii sa plece si sa nu mai mai urmareasca, cand o mana se agata de gatul meu. Si inca una. Si aud 'Sabriii' si cred ca visez, cred ca nu tocmai m-a luat cineva in brate. Si dupa imi dau seama ca, in minutul 2, toate colegele mele mai de treaba sunt pe mine, ca fetele care credeam ca totusi s-au schimbat in cele trei luni sunt exact la fel si ca simt ca sunt la locul meu. Ii vad fata repetentului care a picat la noi in clasa, insa nici el nu mai pare asa naspa. Chiar simt ca sunt la locul meu, ca nu mai sunt ratata care incearca sa fie bagata in seama si simt ca am prieteni. Nu prieteni dinaia cu care ies daca n-am cu cine, sau care nu-mi plac. Ci prietenii pe care i-am asteptat pana acum.
Presimt ca a 8-a o sa fie cea mai frumoasa clasa. Si dintr-o data simt ca nu mai vreau sa ajung atat de repede la liceu.

Asta e momentul meu preferat de luni, 16 septembrie. Stiti care o sa mai fie? Cel in care o sa luam vacanta, peste 190 de zile fix. OH, LA NAIBA.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Daca nu cititi, va omor diseara.

Atins de intuneric 
de Razvan Timar

- Capitolul 2 -


AMINTIRI, PARTEA II


Am urcat scările până am ajuns în fața ușii metalice pe care urma să o deschid. A trebuit să răsucesc cheia argintie de două ori în ușă până ce aceasta s-a dat la o parte, premițându-mi să intru în micuțul hol. Prima dată am apăsat pe întrerupătorul aflat lângă ușă, iar becul și-a împrăștiat lumina caldă în încăperea îngustă. Mi-am agățat geaca de cuier și la fel am procedat și cu geanta. M-am descălțat rapid. În jurul ghetelor se forma deja o băltoacă maronie de la zăpada ce se topea încet. Mi-am luat în picioare papucii de casă călduroși și m-am îndreptat spre camera mea.
Era dezordine totală, haos pur. Hainele de seara trecută zăceau aruncate pe podea la întâmplare, iar mirosul de fum de țigară încă era acolo. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept spre geam și să îl rabatez. Apoi m-am schimbat în hainele în care aveam să dorm: un tricou roșu și o pereche neagră de pantaloni scurți. Am luat hainele de pe jos și le-am dus în coșul deja ticsit din baie. Am făcut un duș, după care m-am spălat pe dinți și m-am îndreptat spre pat. Am adormit cât ai clipi.
După un somn odihnitor, fără vise, m-am trezit bine dispus. M-am ridicat din pat și am deschis geamul. Aerul rece al dimineții a împrospătat camera numaidecât. Era o dimineață superbă. Soarele se afla sus pe cer și își împrăștia căldura spre pământul înghețat. Scurta vizită la baie a fost urmată de o călătorie spre bucătărie pentru a lua micul dejun. Am încălzit niște lapte și am luat un bol mare pentru fulgii crocanți de porumb pe care aveam de gând să îi mănânc.
La radio a început una din piesele mele favorite. Îmi venea să mă ridic de pe scaun și să încep să dansez, dar faptul că ieri nu am mâncat nimic își spunea cuvântul. Deci, am rămas liniștit pe scaunul solid de la micuța masă și îmi vedeam de fugii aurii care începeau să devină moi din cauza laptelui călduț. Am băut un pahar mare de suc de fructe și apoi am spălat vasele.
M-am întors în cameră pentru a face puțină curățenie. Totul a durat aproximativ un sfert de oră. Eram mândru de tot ce am realizat cu această cameră într-un timp atât de scurt. Podeaua strălucea, la fel și geamul. Biroul nu a fost niciodată mai curat, iar amprentele de pe ușile dulapului erau doar o veche amintire. Covorul îl simțeam moale și plăcut. M-am întors în baie pentru a mă spăla pe mâini. Am dat drumul la apă. Aceasta curgea încet, producând un sunet pe care eu îl găseam oarecum plăcut. Săpunul meu era aproape inexistent, dar m-am folosit de el. Aveam de gând să merg până la hipermarketul din apropiere peste câteva clipe.
Am răsturnat conținutul coșului de rufe pe gresia albă de pe podea. Multe tricouri, bluze și vreo patru perechi de pantaloni. Plus o groază de șosete desperecheate. Am pus tricourile (mai puțin pe cel gri, pătat pe guler) și bluzele în mașina de spălat, iar pantalonii și șosetele le-am aruncat la loc în coșul albastru. Urma să mă ocup și de ele când mă voi întoarce de la cumpărături.
Am scos punga de detergent din dulăpiorul din baie care era plin de tot felul de chimicale pe care le foloseam săptămânal la curățenie. Măsura pentru detergent se afla la fundul pungii, îngropată în sute de grame de  praf alb, puternic parfumat. Mirosea a liliac și lăcrămioare, lucru care îmi amintea de grădina cu flori a mamei. Am turnat o măsură de detergent în compartimentul mașinii de spălat și am setat-o pe funcția dorită.
După ce am terminat cu toate astea, m-am întors în camera mea pentru a-mi căuta niște haine cu care să mă îmbrac. Am aruncat și o scurtă privire spre ceasul de pe birou. 11:30. Nu m-am trezit decât de două ore și am făcut o groază de lucruri. M-am îmbrăcat și încălțat și am pornit, cu lista de cumpărături în portmoneu, spre hipermarket.
Unul dintre avantajele de a sta la marginea orașului era că mă aflam la doar cinci minute de mers pe jos față de unul dintre cele trei mari magazine din Maicob. Îmi plăcea să fac cumpărăturile aici, iar cum stăteam și în weekend-uri în oraș, părinții mei îmi trimiteau mereu niște bănuți pentru mâncare și alte lucruri necesare într-o casă.
Am luat un cărucior mare și am intrat în magazin. O melodie lentă se auzea de la multitudinea de boxe amplasate strategic în magazin. Acestea creau o ambianță plăcută, parcă îndemnându-te să cumperi mai multe lucruri decât ți-ai propus. M-am îndreptat spre raionul cu filme și cărți. De foarte mult timp căutam un titlu și nu reușeam să dau de el nicicum. Am examinat cu atenție sporită fiecare titlu de pe cele cinci rafturi ticsite cu cărți, unele mai groase, unele mai subțiri, variind în materie de subiecte de la filozofie, artă sau istorie, până la romane polițiste sau S.F.-uri cu titluri exagerate, aproape comice. Nici urmă de romanul căutat de mine. Păcat. Nu am mai citit nimic de aproape două luni, ceea ce era destul de mult pentru mine. Am ajuns la concluzia că trebuia să aștept puțin până când urma să fie o promoție pe vreun site astfel încât să am transportul gratuit sau măcar o reducere și atunci să o comand.
Mi-am umplut căruciorul cu fel de fel de lucruri. În general era vorba despre mâncare: am luat câteva felii de șuncă, niște cașcaval, două pâini toast, ketchup iute, iaurturi cu fructe de pădure și piersici și un munte de legume, de la ardei proaspeți și până la mazăre congelată.
M-am mai învârtit câteva minute pe la diverse raioane, iar când am ajuns la cosmetice pentru a cumpăra un săpun, am văzut-o pe Ema. Era la fel de frumoasă ca de obicei. Părul ei castaniu strălucea puternic, era machiată natural și îi stătea super. Am pornit în direcția ei. M-a văzut abia atunci când am fost la câțiva pași de ea. Ochii săi căprui erau măriți de mirare. Cu siguranță nu se aștepta să mă vadă făcând cumpărăturile. Nu te comporta ca un idiot, îmi tot spuneam în minte.  
- Bună, i-am zis.
Nu mi-a răspuns. Se uita în continuare la mine, clipind întruna. Am abandonat coșul lângă un raft plin ochi cu sticle de șampon aflat la o distanță mică față de standul ei. M-am dus în fața micului stand. Era din lemn, vopsit în alb și albastru. Din loc în loc se vedeau niște flori de plastic lipite cu bandă adezivă transparentă, iar un poster A3, lucios și plin de culoare, era prins cu ajutorul unor capse minuscule în față. Pe el scria cu litere de o șchioapă ECOsmetics. Ema s-a înroșit când a văzut cât de insistent mă uitam la ea.
- Nu plec de aici până nu vorbești cu mine, am amenințat-o.
A izbucnit în râs. Văzând-o cu câtă poftă râde, nu m-am putut abține să nu zâmbesc și eu puțin. Tot sângele din corp mi-a urcat în obraji atunci. Ce să spun? Ce să spun?
În acel moment l-am simțit. Un miros dulce, fructat cu accente de... orhidee? Parfumul îmi lua cu asalt nasul, devenind din ce în ce mai puternic. Particulule invizibile de parfum urcau până la creierul care le analiza. Piersici, lemn dulce, fructe de pădure, vanilie și orhidee. Dacă mai stăteam câteva clipe să pătrund mai adânc în miezul problemei, cine știe ce alte nuanțe mai identificam. Până azi nici măcar nu știam să găsesc un amărât de ingredient dintr-un parfum, iar acum îi știam din prima toate notele.
- Nu îți place parfumul meu? m-a întrebat Ema.
Întrebarea ei m-a adus cu picioarele pe pământ. Când am dat uitării amestecul de miresme la care mă gândeam, am observat că adulmecam la propriu aerul.
- Scuze, nu știu ce m-a apucat. Îmi place. Chiar foarte mult!
Nu mințeam. Parfumul acela dulce i se potrivea de minune unei fete atât de frumoase.
- Lucrezi și ești printre primii din clasă. Cum reușești?
- M-am obișnuit, mi-a răspuns. Încă din clasa a noua lucrez câte patru ore zilnic. Am nevoie de bani de buzunar, iar ai mei nu se descurcau cu sumele din ce în ce mai mari pe care le ceream. Așa că am ajuns să promovez produse de la ECOsmetics.
- Foarte tare! Mi se pare atât de bine să poți avea proprii tăi bani. Abia aștept să-mi termin studiile și să muncesc.
- E, într-adevăr, un sentiment frumos.
Am mai stat câteva clipe căutând un subiect de discuție mai interesant decât banii. Și imediat mi-a căzut fisa.
- Îi știi pe cei de la The Flaws? am zis după ce o doamnă mai în vârstă a comandat o cremă împotriva ridurilor de la Ema.
  The Flaws e o trupă din oraș, care a ajuns să fie cunoscută atât pe plan național cât și internațional. Toată lumea din Maicob îi iubea. Firește că și eu le ascultam cu foarte mare interes muzica. Pe lângă faptul că erau de-ai casei, mai aveam un mic motiv pentru care erau printre trupele mele preferate: verișorul meu, Claudiu, era chitaristul trupei.
Claudiu era cu trei ani mai mare decât mine și a ales să se dedice pasiunii sale în locul studiilor superioare. Părinții lui nu erau prea încântați de lucrul acesta. Ei au vrut ca vărul meu să le continue tradiția și să devină doctor. Claudiu a avut alte planuri. Eu mă bucuram sincer pentru succesul pe care trupa sa îl avea. Eram mai mult decât entuziasmat că urma să mă întâlnesc cu el diseară fiindcă nu îl mai văzusem de aproape un an, el fiind mai tot timpul plecat cu trupa pentru a susține concerte în diverse orașe din țară și, uneori, în străinătate. Ultima dată când vorbisem cu el pe Facebook, acum două sau trei săptămâni, era prin Germania și mi-a spus că are ceva interesant să îmi zică.
- Vor concerta diseară în Harpy. Vrei să vii?
Ema a stat pe gânduri puțin, după care a spus că ne vom întâlni în fața localului cu un sfert de oră înainte de concert. I-am zâmbit. Încercam să nu arăt cât de entuziasmat eram dar bănuiam că în jurul meu deja se profilase o manifestare fizică a sentimentelor care mai aveau puțin și țâșneau din corpul meu.
Am salutat-o pe Ema și m-am îndreptat spre banda neagră pe care am început să așez produsele. După ce am plătit, m-am dus acasă. Am vrut să mă opresc la o farmacie și să îmi iau ceva pentru dureri de cap. În ultimul moment m-am răzgândit. Durerea de ieri îmi trecuse și nu mă temeam că se va întoarce prea curând.
Zăpada începuse să se topească. Pe jos era plin de bălți maronii, iar de acoperișurile caselor pe lângă care tocmai am trecut se profilau niște țurțuri de toată frumusețea. În fața blocului mai vedeam câteva grămăjoare albe care se luptau cu razele nemiloase ale soarelui. În rest, totul era mohorât. Iarba uscată se afla la câțiva centimetri sub apă, numai vârfurile firelor de culoarea hârtiei îngălbenite de vreme se mai vedeau. Cu toate că erau vreo 15 copaci în jur, mai toți aveau crengile uscate și înghețate, iar scoarța părea dispusă să cadă din clipă în clipă. Prea puțini păreau vii.
Am urcat cu bagajele până la etajul șase. A fost destul de dificil date fiind sacoșele voluminoase pline de cumpărături pe care le căram. Când am ajuns în fața ușii de metal, vopsit să arate ca și cum ar fi din stejar, am scos un sunet de ușurare. Am lăsat sacoșele în fața ușii cât timp mi-am scos portmoneul din buzunarul interior al gecii și am căutat cheia prin el. Niciodată nu îmi aminteam în care dintre cele șase mici compatimente ale portmoneului de piele îmi puneam cheia. După ce am scotocit câteva clipe și am găsit o monedă de 50 de bani care părea nouă am găsit și mica cheie argintie. Am deschis ușa și am împins bagajele înăuntru.
Sunetul enervant pe care îl făcea mașina de spălat atunci când își termina treaba m-a întâmpinat. L-am ignorat câteva clipe până am agățat geaca în cuier și m-am descălțat. Credeam că voi ajunge prima dată în bucătărie cu sacoșele dar m-am înșelat. Cu toate că încercam din răsputeri să nu bag în seamă piuitul strident al mașinii, când mă aflam în fața ușii de la baie nu am mai suportat și am lăsat cumpărăturile pe gresia de pe hol pentru a intra în mica baie și a scoate hainele din mașină. Le-am lăsat în coșul dreptunghiular, verde. Urma să mă întorc în câteva minute să le iau de acolo și să mai spăl și celelalte haine dacă îmi permitea timpul.
Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am ajuns în bucătărie a fost să mă uit la ceasul de pe perete. Nu știam cât timp petrecusem la cumpărături deoarece îmi lăsasem telefonul pe birou, la încărcat. Ceasul rotund arăta că era aproape 13.
Astăzi începeam orele ceva mai târziu. Cu două ore mai târziu ca să fiu mai precis. Iar eu trebuia să plec cu cel puțin 45 de minute mai devreme de acasă pentru a ajunge la școală la timp. Aveam timp doar cât să răsfoiesc puțin caietul de geografie, să arunc o privire peste voluminosul dosar de istorie și să îmi prăjesc o porție de cartofi. Mai întâi m-am ocupat de cumpărături. Am pus o parte din alimente în frigider, iar pâinile, pungile de paste și de chipsuri în dulap.
M-am dus în camera mea și m-am așezat la birou. Am căutat prin cele patru sertare după caietul de geografie și dosarul de la istorie. În sertare arăta ca după război, iar acest lucru a devenit valabil și cu biroul pe care îl curățasem cu puțin timp în urmă. Graba m-a făcut să arunc fiecare hârtiuță și caiet pe care le găseam în sertare pe suprafața lucioasă a biroului. Când un munte de papetărie se afla pe birou am terminat și eu căutările. Am decis să încep cu istoria, datorită felului amenințător în care mă privea dosarul alb de plastic din locul său de pe biroul plin de hârtii și caiete așezate aiurea. După cinci minute în care abia mi-am ținut ochii deschiși simțeam că îmi sfârâie creierul. Erau mult prea multe evenimente de ținut minte și un număr exagerat de ani în care acestea au avut loc. Cel puțin pentru mine, era imposibil să rețin toate lucrurile astea. Mă mulțumeam dacă luam o notă de trecere. Sfântul Cinci! Așa că am îndesat dosarul în geantă și am început să citesc pentru testul la geografie.
Din nou am dat de informații peste informații, peste informații. Cele mai multe erau inutile în afara școlii. Poate doar dacă mă decideam brusc să particip la nu știu ce concurs de cultură generală peste câțiva ani aveau să îmi fie de folos. Mai întâi mi-am făcut creierul terci și abia apoi m-am dus în bucătărie ca să îmi fac ceva de mâncare. Am curățat niște cartofi pe care i-am adus acum câteva săptămâni de acasă, i-am spălat și i-am tăiat în fâșii lungi și subțiri. Am căutat prin dulapul în care îmi țineam vasele după tigaie. Când am găsit-o, am văzut că era plină de praf. În acel moment am avut strălucita idee de a sufla cu putere spre tigaie pentru a îndepărta praful. După ce am făcut acest lucru am fost nevoit să deschid geamul pentru a putea respira. Cu lacrimi în ochi și praf în gât, m-am dus cu tigaia neagra la chiuvetă și am pus-o sub un jet puternic de apă caldă după care am șters-o cu un prosop de hârtie. Am luat sticla de ulei pe jumătate goală, sau plină cum îmi plăcea mie să zic, și am golit conținutul în tigaia curată și uscată. Am aprins cu chibritul un ochi la vechiul aragaz de care dispuneam și am lăsat uleiul să se încingă.
Nu a trecut mult timp până am pus o bucată de cartof în tigaie pentru a testa temperatura uleiului. La contactul cu lichidul fierbinte, cartoful a început să își elimine din apă și să își schimbe culoarea și textura, devenind auriu și crocant. L-am scos pe o farfurie și l-am lăsat să se răcească puțin, după care am pus și restul cartofilor în tigaie. Când au fost gata i-am scos într-un castron și am ras puțin cașcaval deasupra lor. Căldura acestora a ajutat cașcavalul să se topească, făcându-l lipicios și elastic.
Am mâncat în liniște, după care am spălat vasele. Am aruncat o privire scurtă spre ceas și am constatat că mai aveam puțin sub o jumătate de oră până când trebuia să plec. După ce am terminat cu vasele m-am dus să fac un duș extrem de rapid. Cred că am fost gata în mai puțin de zece minute. M-am spălat pe dinți și, când am intrat în cameră, am fost ușurat să văd că nu am aruncat la spălat hainele pe care le-am purtat mai deveme la cumpărături. Bucuria mi-a fost umbrită de coșul verde care mă aștepta cu hainele încă ude. Așa că am scos uscătorul metalic de după dulap și am întins hainele pe acesta, având grijă să nu le pun prea aproape unele de altele pentru a avea timp să se usuce până când urmam să mă întorc de la școală. M-am îmbrăcat cu hainele de pe pat și am plecat grăbit spre stația de autobuz.
Abia când am ieșit din bloc mi-am verificat buzunarele gecii. Telefon, prezent. Portmoneu, prezent. Căști... prezente, peste grămada de hârtii de pe birou. Cum aveam să supraviețuiesc călătoriei cu autobuzul fără muzica mea? Dacă de întâmpla să fie și azi plin de bătrâni? O să rezist tot drumul până la școală? Posibil. Dar înainte să mă întreb toate lucrurile astea, nu mai bine îmi făceam eu griji în legătură cu autobuzul? Dacă urma să îl ratez și trebuia să mai aștept 20 de minute după următorul? Atunci aș fi ratat testul la geografie, iar Stelea, profesoara noastră, nu tolera întârzierile.
Când am ajuns în stație am văzut autobuzul roșu venind încet spre mine. Ușile din față s-au deschis cu zgomot și am intrat în lungul automobil. Am rămas șocat când am văzut cât de puțini oameni erau înăuntru. Am vrut să mă așez pe primul scaun pe care l-am văzut când am auzit pe cineva strigându-mă.
- Dominic, aici!
Vocea se auzea de undeva din spate. M-am uitat atent, examinând fiecare loc ocupat când am văzut-o pe  Gabi, o colegă de clasă și o bună prietenă. Cu zâmbetul pe buze m-am îndreptat spre ea.
- Bună! i-am zis. Gabi s-a mutat pe locul de lângă geam pentru a mă lăsa să stau jos. M-am așezat și am început să vorbim despre testul care urma. După cum mă așteptam, nici ea nu s-a prea omorât cu învățatul.
- Ce va fi, va fi, a zis cu înțelepciune.
 Gabi era o fată simpatică foc, cu părul șaten închis, lung și creț. Avea tenul măsliniu și ochii verzi precum jadul. Îmi plăcea la ea faptul că nu se machia atât de strident precum alte fete. Ne înțelegeam extraordinar, acum ceva timp spunându-mi chiar că sunt ca fratele pe care nu l-a avut. Știam că îi plăcea de Andrei de ceva timp, dar m-a pus să țin secretul până când se va simți pregătită să îi zică acest lucru și i-am respectat dorința.
Am aflat în acest timp că și ea plănuia să meargă la concert diseară. Ne-am distrat făcând glume pe seama locației. Nu spun că nu îmi plăcea la Harpy, doar că era mult prea puțin spațiu raportat la numărul de persoane care doreau să vină. Gabi mi-a zis că era un număr limitat de 60 sau 70 de bilete și că fratele ei îi făcuse rost de unul cu mare dificultate.
Din vorbă în vorbă am ajuns la stația din fața liceului. Am urcat nu  prea entuziasmați scările până la etajul trei al clădirii și am intrat în clasă. Toți colegii erau cu nasurile în caiete și cărți, sperând că vor îngrășa porcul în ajun. Am rămas mască atunci când l-am văzut pe Andrei citind. El, ca și mine de altfel, nu se prea obosea cu învățatul. Însă eu eram atent la ore și rețineam majoritatea lucrurilor din clasă. Andrei se baza la mai toate testele pe mine și uite că l-am ajutat să ajungă până în clasa a 12-a.
- Nu mă înnebuni, am zis când am dat să mă așez pe locul meu de lângă Andrei. Ce te-a apucat, măi?
- Nu ai auzit? a zis el cu privirea încă în caietul plin de notițe despre care știam că nu era al lui.
- Ce să aud? i-am răspuns.
Andrei și-a ridicat privirea din paginile scrise și s-a uitat la mine, cu teamă.
- Stelea nu are de gând să îi treacă pe cei care nu iau cel puțin șapte la testul ăsta. Și am auzit de la cei din E că subiectele sunt de groază.
Colegii noștri din 12 E erau mereu binecuvântați să dea testele la geografie înaintea noastră. Și tot timpul exagerau referitor la dificultatea subiectelor. Cred că la făcea plăcere atunci îi vedeau pe alții panicându-se. Țin minte că anul trecut s-au plâns că au fost chestii pe care nu le-am discutat la ore la o lucrare. Iar aceea s-a dovedit una dintre cele mai simple lucrări de control pe care am dat-o în viața mea.
- De câte ori să îți spun să nu te mai iei după cei din E? Doar știi cât de mult le place să exagereze, am încercat să îl calmez.
- Frate, ție ți-e ușor să spui asta. Ai numai note mari la ea, dar eu sunt cu un picior în groapă. De fiecare dată s-a trezit să mă mute de lângă tine anul acesta.
Cea mai mare temere a lui Andrei era faptul că risca să nu intre în examenul de bacalaureat din cauza lui Stelela. Dacă lua o notă mare acum, era salvat. Dacă nu...
- Nu îți fă griji, te ajut eu cumva.
- Mersi!
Atunci, ușa clasei s-a deschis și pe ea a intrat profesoara. Stelea era o femeie mică de statură, cu părul roșcat prins într-un coc imens. Avea ochii mari și ageri, un nas lung și ascuțit, iar pe buzele subțiri era dată, ca de obicei, cu ruj roșu mult prea strident pentru vârsta ei. Îi plăcea să se îmbrace în roșu, iar nici azi nu făcea excepție. Avea un pulover roșu cu modele florale de un alb șters, o fustă până în pământ de culoarea rodiei și niște cizme care păreau făcut din carne crudă.
S-a așezat la catedră, a lăsat catalogul pe aceasta și s-a uitat prin clasă.
- Bună ziua, 12 D! a zis ea cu vocea aceea pițigăiată enervantă. 
- Bună ziua! am salutat-o noi.
- Cine lipsește astăzi? a întrebat.
- Doar Zaharia doamnă, a spus Ana.
Locul de lângă ea era gol. Unde putea fi Amalia?
- După cum bine știți, a început Stelea, astăzi veți da penultimul vostru test la geografie. Mai urmează o simulare pe la sfârșitul lui martie și apoi marele examen. Ceea ce nu știți însă este că, dacă nu reușiți să luați o notă care să îmi dovedească faptul că vă veți descurca la examenul din vară, eu nu am de gând să vă trec și rămâne să ne vedem la toamnă.
Andrei parcă s-a evaporat de lângă mine. Mi se părea că nici nu mai respira. Același lucru l-am observat și la alții în clasă. Nimeni nu a scos nici cel mai mic sunet după ce Stelea și-a rostit amenințările.
- Nu vreau să văd pe bănci decât instrumentul de scris și o foaie albă pe care să o folosiți ca și ciornă.
Am ascultat instrucțiunile cu sfințenie.
- După ce o să vă dau subiectele, aveți fix 45 de minute pentru a le rezolva.
Profesoara s-a plimbat prin clasă, împărțind coli de hârtie A4 pline cu un scris mărunt negru.
- Uite câte exerciții sunt, s-a panicat Andrei. Nu vreau la toamnă, nu vreau la toa...
- Dacă e mult scris nu înseamnă neapărat că e și dificil, i-am zis. Și nu o să rămâi corigent, te ajut eu.
Stelea a trecut și pe la banca noastră și a lăsat ultimele două foi. S-a uitat la Andrei pentru câteva secunde care au părut ani și a trecut mai departe. Spre bucuria lui, Andrei a rămas la locul său.
- Puteți începe, ne-a zis.
Am aruncat o scurtă privire spre foaia de pe bancă. Erau trei subiecte, fiecare cu câte două subpuncte. M-am bucurat când am realizat că aveam dreptate: la primul subiect era un text care ocupa aproape jumătate de pagină, iar din el nu trebuia să extragem decât niște informații și aveam primul subiect rezolvat. Al doilea era ceva mai dificil, nu și imposibil. Aveam de făcut comparații, chestii la care mă descurcam binișor. Al treilea subiect, unde aveam de calculat o pondere și de dat niște explicații pentru unii termeni era ceva mai dificil.
Primele două subiecte le-am rezolvat direct pe foaia dată de Stelea. M-am uitat la Andrei, care a început cu calculul. Uitasem că era priceput la matematică. Când a fost mulțumit de rezultat, l-a trecut pe foaie. În rest nu a mai scris nimic. Era panicat, se temea că nu o să treacă clasa și acest lucru îl împiedica să gândească limpede. Așa că am căutat în text alte răspunsuri față de cele scrise de mine, le-am găsit fără probleme și le-am notat pe ciorna albă. La cel de-al doilea subiect a trebuit să stau puțin mai mult, dar am reușit să scriu pe ciornă niște lucruri pentru care cu siguranță aș fi fost punctat și la o olimpiadă. M-am uitat la ceas și am văzut că mai aveam 20 de minute. M-am gândit la definiții pentru termenii de la ultimul subiect. Am scris ceva. Nu eram 100% sigur că era bine dar nu aveam altă opțiune. Pe ciornă am trecut aceleași lucruri, dar cu mici diferențe de exprimare. Mai erau zece minute până când Stelea urma să ne fure „comorile”.
Am împins cu discreție ciorna spre colegul meu. La început nu a observat ce făceam, abia după câteva secunde m-a auzit căscând și s-a uitat spre mine. Atunci s-a luminat la față. Părea să explodeze de ușurare și de fericire. S-a pus pe scris și a terminat de copiat cu câteva clipe înainte ca termenul de 45 de minute să expire.
Când Stelea a venit să ia foile, Andrei părea sigur pe ce a scris. Mi-a zâmbit în semn de recunoștință. Sunetul scos de clopoțelul care anunța începutul pauzei a pătruns în clasă, Stelea ne-a salutat și a ieșit din clasă. Atunci, Andrei a scos un sunet ce semăna cu un urlet de lup. Iar în minte mi-au apărut noi imagini din seara de marți.
Eram în fața clubului cu Ana, Emil și Andrei. Aceștia se rugau de mine să merg cu ei cu taxiul, iar eu refuzam categoric. Aveam nevoie de câteva clipe în care să fiu singur după ce am văzut-o pe Amalia cu tipul acela. Când a ajuns mașina galbenă, cei trei au intrat în ea și mi-au făcut cu mâna. Le-am răspuns nu prea entuziasmat și am pornit spre casă.
Aveam de mers destul de mult. Asta îmi și doream. Eram încă șocat. Încă țineam la Amalia, foarte mult. Deși eram doar prieteni acum, tot îmi venea greu să o văd cu altcineva, mai ales că nu ne-am despărțit decât acum două săptămâni. Iar felul în care arăta era de-a dreptul oribil. Părea un zombi. Habar nu aveam cum voi reacționa data viitoare când aveam să o văd.
Un mârâit m-a trezit din meditație. Animalul ce l-a scos, cel mai probabil un câine vagabond, era în apropiere. Poate că se ascundea în umbrele din spatele coșului de gunoi din dreapta mea, sau în spațiul întunecat dintre cele două blocuri înalte ce se aflau în stânga. Dar în niciun caz nu m-am gândit să mă uit și în spate. Mergeam din ce în ce mai repede, cu speranța că voi scăpa de câinele care a scos acel sunet. Imaginația mea începea să se hrănească din acea părticică a creierului meu care adora filmele de groază și în minte mi s-a materializat imaginea unui câine mare, cu ochi roșii fioroși, colți ascuțiți și spume la gură. Mi-am îndepărtat acest gând.
Atunci am auzit din nou mârâitul acela. Și venea din spatele meu. Am încremenit. Partea rațională din mine îmi spunea să continui să merg, o mică voce mă îndemna să mă întorc și să înfrunt pericolul. Așa că am făcut o răsucire la 180 de grade și am ajuns față în față cu...
Un câine negru. După urechile ascuțite și înălțime cred că era un doberman. Dar acesta avea o coadă lungă și subțire cu care biciuia aerul. M-a privit cu acei ochi roșii (prea multe filme de groază, prea multe filme de groază!), a scos un urlet care a spart tăcerea nopții și mi-a înghețat sângele în vine. Câinele s-a năpustit cu viteză spre mine. Degeaba am încercat să fug. Eram paralizat de frică, la propriu. Câinele negru m-a trântit la pământ și m-a mirosit. Aburi denși îi ieșeau din nările largi. Când a terminat cu adulmecatul și-a pus labele uriașe pe pieptul meu, îngreunându-mi respirația. S-a uitat din nou la mine, iar acum puteam vedea și mai clar acei ochi. Păreau ai unei creaturi de o inteligență superioară, aproape umani. Când mi-a trecut acest gând prin minte, câinele și-a deschis gura într-un fel în care îl făcea să pară că râde.
Atunci și-a îndreptat coada ca un bici spre gâtul meu. Din vârful acesteia a ieșit un ac lung de aproximativ 20 de centimetri, ce părea făcut din metal. Acul strălucea în lumina lunii, împrăștiind o lumină argintie anormală. Încet, câinele și-a folosit arma pentru a-mi îndepărta fularul din jurul gâtului și a-mi deschide, rând pe rând, nasturii de la palton. Mi-a dat la o parte paltonul cu labele și atunci s-a întâmplat.
M-a înțepat cu acul direct într-una dintre arterele din gât. Nu îmi aminteam numele ei. Cred că era artera jugulară, nu eram sigur. De un lucru eram sigur însă. Mă durea ca naiba. La început nu am simțit decât o mică înțepătură, ca atunci când faci un vaccin. Dar în momentul în care a început să administreze doze regulate de venin, sau cel puțin credeam că era vorba despre venin, din zece în zece secunde, am crezut că înnebunesc. Urlam de durere și nimeni nu mă auzea.
Nu în amintirile mele. Când am deschis ochii am văzut că toți se uitau la mine. Iar eu îmi țineam ambele mâini în jurul gâtului, încercând să îl apăr de un eventual atac din umbră. Când m-am uitat și eu prin clasă i-am întâlnit privirea Emei. Era speriată, neliniștită. Spre deosebire de ceilalți, care cu greu se abțineau să nu râdă, Ema părea îngrijorată pentru mine.
- Dominic. Ești ok?
Întrebarea aceasta a venit din partea lui Andrei, care părea tulburat. Se uita la mine cu ochii măriți de... teamă? Dacă nu mă înșelam, lui Andrei îi era teamă. Dar nu știam dacă de sau pentru mine.
- Sunt bine, am spus cu jumătate de glas. Sunt bine, doar că... Nu știam dacă să-mi continui vorbele și să-i spun lui Andrei ce am văzut sau să tac.
- Doar că ce? m-a îndemnat el.
M-am gândit că dacă nu puteam să-i zic nici celui mai bun prieten despre ce am vazut, atunci cui puteam?
- Doar că mi-am mai amintit ceva de marți. Și asta s-a întâmplat după ce v-ați urcat în acel taxi galben.
Și am început să-i povestesc. Nu puteam sa îmi dau seama ce credea despre relatarea mea. Poate mă credea nebun, că mă droghez și am halucinații. Dacă nu aș fi văzut tricoul pătat aș fi spus același lucru.
 Tricoul! Era dovada că nu mi s-a părut, că totul a fost cât se poate de adevărat. În aceste clipe mă bucuram că am decis să nu îl spăl și pe el odată cu celelalte tricouri, ci să îl mai țin puțin și să îl inspectez. I-am spus și lui Andrei despre pata mare de pe tricou. La început a crezut că îmi bat joc de el, dar când i-am zis că poate veni oricând să îl vadă a rămas tăcut.
Orele au trecut anevoios după clipa mea de „nebunie” sau „momentul D” după cum l-au numit, în glumă, ceilalți. Nu mă deranja faptul că ei mă credeau nebun. De mic am învățat să nu pun preț prea mare pe părerile celorlalți, iar acum că aveam și o dovadă care să îmi susțină povestea chiar nu îmi păsa de vorbele colegilor. Testul la istorie a fost ultimul lucru pe care l-am avut de îndurat pe ziua de azi în materie de școală. Nu m-am prea chinuit să răspund la întrebări fiindcă știam că nu aveam cum să cunosc toți anii aceia nenorociți care mi-au dat bătăi de cap cu câteva ore în urmă.
- Nu ai de gând să vorbești cu mine? i-am șoptit lui Andrei.
Acesta a continuat să scrie pe foaia de hârtie din fața lui fără să mă bage în seamă. Într-un târziu a zis:
- Când te vei trezi la realitate și nu-mi vei mai povesti despre oameni albi cu urechi de elfi și câini cu ace în vârful cozii poți să vii la mine și să vorbim. Până atunci te rog să păstrezi distanța. S-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre catedră. A lăsat foaia în fața profesorului și a ieșit pe ușă.
După ce am predat foaia pe care am umplut-o doar pe un sfert am plecat spre casă. Dar mai întâi am oprit-o din drumul ei pe Ema.
- Nu ai uitat nu?
- Nici vorbă, mi-a răspuns ea. Ne vedem în fața barului. Cu un sfert de oră înainte de concert.
- Perfect.
Am vrut să o salut, dar ea s-a apropiat de mine și m-a sărutat pe obraz. Din nou am simțit acel parfum dulce, fructat. Și un val de căldură dat de apropierea dintre noi. Și o senzație neobișnuită, ca o pișcătură în locul în care buzele ei mi-au atins pielea.
Ema s-a îndreptat spre casa ei în direcția opusă față de cea în care trebuia să merg. Iar eu... Eu stăteam acolo, în mijlocul trotuarului din fața liceului, încurcându-i pe cei care tocmai ieșeau. După luni bune în care nici măcar nu mi-a vorbit, fata de care îmi plăcea se părea că m-a observat. În sfârșit, nu mai eram invizibil!
Am pornit și eu cu voioșie spre casă. Ca de obicei, când eram singur, mergeam cu autobuzul. De data asta nu am mai avut parte de norocul pe care l-am avut atunci când am venit la școală. Autobuzul era plin de elevi abia scăpați de la școală, ca și mine, și de persoane care au terminat încă o zi de muncă. Drumul a fost unul fără vreun eveniment major.
Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am ajuns acasă a fost să verific tricoul gri din baie. Da, pata era acolo. Nu credeam că era vorba despre sânge deoarece avea o culoare mult prea închisă, aproape neagră. L-am apropiat de nas și instant m-am aplecat deasupra vasului de toaletă și am vomitat. Pata mirosea îngrozitor, precum un cadavru putrezit care a fost introdus într-un bazin cu apă stătută, scos, și trecut printr-un amestec de ouă clocite și zeamă veche de varză murată. Mi se părea că puțin din el încă mi-a rămas în nări. Era pur și simplu dezgustător. M-am spălat pe față cu apă rece și am făcut gargară preț de un minut pentru a scăpa de gustul pe care îl aveam în gură după ce mi s-a întors stomacul pe dos.
Mi-am revenit destul de repede. Încă tremuram, dar nu atât de puternic încât să nu pot să merg. M-am dus să mă schimb în hainele ce le purtam prin casă, mi-am luat în picioare papucii de casă și am mers în bucătărie pentru a-mi pregăti ceva de mâncare. Înainte să vin acasă aveam poftă de paste la cuptor. Acum m-am decis să îmi prăjesc două sau trei felii de pâine și să le ung cu unt. Pâinea s-a prăjit în cinci minute. Când bucățile de unt rece au intrat în contact cu feliile fierbinți de pâine s-au topit și au umplut toate găurile minuscule din feliile arămii. Lângă ele aveam o cană aburindă de ceai de fructe de pădure, îndulcit cu miere. Nu am mâncat cu prea multă poftă, însă m-am simțit mult mai bine după ce am făcut-o.
Am scotocit prin dulap pentru hainele pe care urma să le îmbrac. M-am oprit la perechea mea preferată de blugi negri, un tricou alb, simplu, și o cămașă în carouri, de culoarea onixului. Mi-am așezat ținuta pe pat, am trecut pe la duș pentru o jumătate de oră, m-am spălat pe dinți și eram aproape gata.
M-am îmbrăcat în doi timpi și trei mișcări. Pe una din ușile dulapului aveam prinsă o oglindă mare. M-am privit pentru un timp. Eram înalt de aproape 1,90 metri, fără să fiu un pachet de mușchi sau o scândură, eram undeva pe la mijloc. Ochii căprui îi moștenisem de la tatăl meu, la fel și culoarea părului. Apropo de părul brunet, trebuia neapărat să îi fac ceva. Nu era deloc aranjat, acesta fiind meritul genelor moștenite de la mama. Și ea, când era mică, avea părul des și încâlcit. De obicei îmi plăcea așa dar acum era o ocazie specială. L-am ciufulit puțin și am hotărât că era de ajuns. Am scos telefonul de la încărcat. A avut timp destul să se încarce în cele două ore de când am venit de la școală. Concertul începea la 22 fix. Acum era 21:30.
Am sunat la o companie de taxi și când am ajuns în fața blocului, mașina galbenă mă aștepta.
- La Harpy, pe Cuza numărul 25 vă rog.
Șoferul a încuviințat și am pornit cu viteză spre bar, spre concert și, cel mai important, spre întâlnirea cu Ema.



Acum aveti garantia ca veti trai.^^
Pana maine dimineata.

vineri, 13 septembrie 2013

Well, that's pretty awesome!

Banuiesc ca stiati deja, dar se face un nou film dupa o carte scrisa de J. K. Rowling! Ei bine, nu prea stiu cam nimic despre cartea asta, 'Fantastic Beasts and Where to Find Them'. Dar banuiesc ca o sa fie destul de interesant filmul. Avand in vedere ca nu a fost publicata cartea la noi. LOGIC!


Asa, si voiam sa va arat o melodie dupa care sunt obsedata. Gen eu ascult non-stop muzica, dar nu prea o impart cu voi - de obicei uit -, insa de data asta o sa o fac. Pentru ca e mult prea geniala. Plus ca tipii din videoclip sunt asaaaa draguti.


Oh God, ce bine suna.

Deeci, mai e putin pana incepe scoala, asa-i? Ce naiba! Doua zile. Nu-mi place in general vara - de fapt, chiar toamna e cea mai smechera - si nu sunt gen 'O sa mor ca incepe scoala!', dar singurul lucru care ma ingrozeste e ca o sa ma trezesc every fucking day la 7 dimineata - si in week-end, ca merg la baschet -, si-apoi mai am si meditatii la mate, plus ca ii vad iar mutra aleia de biologie. A, si am uitat sa mentionez ca trec a 8-a? Cred ca asta se adauga la lista. 
Sper totusi sa am timp sa citesc. Ai mei imi spun ca nu, ceea ce va fi tragic, pentru ca eu nu suport daca nu citesc. Cred ca o sa continui cu Academia Vampirilor, chiar am chef de ea. PLUS ca apare al doilea volum Percy Jackson. C'mon, inca cateva zile si pot sa mi-o iau! Simt ca n-am mai stat asa pe branci de la Fortele Raului Absolut, iar asta a fost acum doi ani. Ce geloasa sunt pe americani. Si englezi. Sa moara.

Da. Sa trecem peste.:))
Nu uitati ca mai este un concurs activ pe canalul meu de Youtube si nu mai sunt decat trei zile pana se incheie. Si in legatura cu asta, s-ar putea sa intarzii cu anuntatul castigatorilor. Cred ca o sa pot doar in week-end sa intru pe net. NASPA.
Si sa nu uitati ca vand/schimb carti aici. Poate aruncati un ochi - sau doi - pe lista.

PS: de-acum, blogul meu este afilitat cu blogul acesta. ^^

miercuri, 11 septembrie 2013

Ebook giveaway - 24 hours #7

Iata ultima saptamana inainte de inceperea scolii! Va intrebati daca scoala va afecta in vreun fel rubrica? Probabil ca da, dar eu sper ca nu! S-ar putea sa n-am timp, sau sa mai uit, insa am sa incerc sa postez saptamanal. Din nou, daca vedeti ca uit, nu ezitati sa-mi amintiti.:D Oricum, s-ar putea sa apara in week-end rubrica asta. In general. Uh, I don't wanna think about this tough year. 8th grade? Crap.

Lasand scoala, ebook-ul pe care am sa vi-l ofer astazi este 'The Originals' de Cat Patrick. Eu mai am o carte de aceeasi autoare, insa n-am incercat-o inca. Dar am sperante mari si in legatura cu aceasta. Hai sa aflam despre ce-i vorba!

17-year-olds Lizzie, Ella, and Betsey Best grew up as identical triplets... until they discovered a shocking family secret. They're actually closer than sisters, they're clones. Hiding from a government agency that would expose them, the Best family appears to consist of a single mother with one daughter named Elizabeth. Lizzie, Ella, and Betsey take turns going to school, attending social engagements, and a group mindset has always been a de facto part of life...

Then Lizzie meets Sean Kelly, a guy who seems to see into her very soul. As their relationship develops, Lizzie realizes that she's not a carbon copy of her sisters; she's an individual with unique dreams and desires, and digging deeper into her background, Lizzie begins to dismantle the delicate balance of an unusual family that only science could have created.


Tot ce trebuie sa faceti este sa lasati un comentariu mai jos cu adresa voastra de email, pentru ca mai apoi sa-mi trimiteti un email de pe aceasta la adresa 'sabrina8_dulcik@yahoo.com'. De asemenea, trebuie sa-mi urmariti blogul in orice fel doriti voi. Castigul este garantat, insa trebuie sa va incadrati in cele 24 de ore de la publicarea acestei postari! :)

Lectura placuta.

Castigatooori! :)

Heeei, tocmai s-a incheiat concursul meu si am de anuntat doi castigatori!

Acum, ca sa va tin un pic pe jar, am sa va spun intai premiile!



Deeci, primul castigator va primi doua carti si swag-uri, iar cel de-al doilea castigator va primi un pachet de swag-uri.

In fine, am tras destul de timp.:)) 
Castigatoarea primului pachet esteee...

Antonia Gherasim!

Apoi castigatorul celui de-al doilea pachet estee...

Demetrescu Horatiu Gabriel!

Voi doi sunteti cei doi castigatori, astept un mail de la fiecare dintre voi pe "sabrina8_dulcik@yahoo.com" cu adresa completa, pentru a va revendica premiul! ^^ 
Cat pentru ceilalti, nu uitati ca mai este un concurs activ pe blog, si anume acesta. Lectura placuta! ^^

Sunt atinsa de intuneric! (impartasim capitolul 1)

V-am prezentat, de curand, rezumatul unei carti care nu a fost inca publicata de editurile noastre, o carte scrisa de Razvan Timar. Daca doriti sa cititi rezumatul si alte chestiute, puteti sa dati click aici. Ei bine, cativa dintre bloggerii nostrii s-au aratat interesati, asa ca Antonia, Bianca, Ioana si Maria, au postat pe blogul lor despre 'Atins de intuneric'. Apropo, a remarcat cineva cat de bine suna titlul?

Asa, trecand peste - ca sa nu uit -, Razvan doreste sa va transmita un mesaj.

Vă mulțumesc tuturor pentru ajutor și interesul arătat față de mica mea operă! Nici nu am cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o simt atunci când deschid link-urile voastre și citesc articolele. Chiar nu se putea mai bine de atât! Acum sper doar să nu vă înșel așteptările, iar aventurile lui Dominic să își găsească loc în bibliotecile tuturor cât mai repede :)

Si acum sa trecem la partea in care va dau ce v-am promis, si anume primele 2 capitole ale cartii lui Razvan. Acum am sa va las doar primul capitol, pentru ca e destul de lung si o sa revin si cu al doilea cat de curand. Pana atunci, enjoy si nu uitati ca Razvan asteapta parerea voastra! ^^ Sa-l ajutam sa-si gaseasca o editura in Romania!

- Capitolul 1 -


AMINTIRI, PARTEA I


            M-am trezit cu o durere incredibilă de cap. Simțeam cum lumea se învârtea în jurul meu, iar eu nu puteam face nimic pentru a o opri. Cu un efort enorm m-am ridicat din pat. Eram în camera mea. Soarele se străduia să își facă loc prin micile spații care separau perdeaua în zeci de culori și modele de peretele proaspăt zugrăvit. Încă nu puteam să-mi deschid ochii în totalitate. Vedeam totul ca prin ceață.
            Hainele îmi zăceau pe podea mototolite în ultimul hal. Emanau un miros puternic de tutun care îmi făcea greață. Nu îmi aminteam unde am fost noaptea trecută, deci nici poveste să știu ce am făcut sau cum am ajuns acasă. Pentru un moment mi s-a părut că văd o pată închisă la culoare, destul de mare, pe gulerul tricoului meu gri. Am clipit de vreo șase, șapte ori pentru a-mi limpezi vederea de mahmur. Două chestii au ieșit la iveală: era trecut cu puțin peste ora 13, ceasul deșteptător care mă enerva zi de zi era răsturnat, ceea ce însemna că aveam alarma pornită dar am oprit-o în modul meu zombi; iar tricoul chiar îmi era pătat.
            Nu m-am obosit să îl verific. Probabil doar vărsasem ceva pe el prin nu știu ce bar am fost azi-noapte. L-am lăsat să zacă pe podea, îmi era indiferent. M-am uitat rapid la telefon. Zece apeluri nepreluate. Super! Apoi mi-am amintit ce zi era astăzi: miercuri. Deci aveam școală... Care a început cu câteva minute în urmă. În acest moment eram nespus de bucuros că aveam orele de după-masă și că nu riscam prea multe absențe azi. Una, maxim două.
            Am trecut prin baie pentru un duș rapid, m-am spălat pe dinți, după care m-am oprit puțin și pe la marele meu dulap în care îmi țineam hainele și am ales la întâmplare o pereche de blugi puțin cam vechi și un tricou despre care se vedea că avea cel puțin trei ani după culorile nu prea vii. Peste tricou am tras în grabă o bluză un pic cam subțire pe care am găsit-o pe spătarul scaunului de la birou. Îmi era prea lene să deschid din nou dulapul și să caut una mai groasă. Geaca groasă de iarnă mă aștepta pe cuierul micuț de pe holul îngust, iar ghetele negre erau aruncate la întâmplare, una dintre ele fiind peste paltonul negru pe care, cred că, l-am purtat noaptea trecută.
            Nu am mai apucat să mănânc ceva, dar zău că nu aveam nevoie de mâncare în momentul ăsta! Tot ce îmi doream era să îmi treacă durerea asta nenorocită de cap cât mai repede. Ușa s-a închis cu un click! atât de puternic încât am crezut că timpanele îmi vor ceda și voi rămâne surd. Nu a fost așa, spre norocul meu. Am coborât cât de repede am putut scările de la etajul șase până jos. Când am ajuns la parter, mi se părea că am alergat la maraton, atât eram de obosit. Ca să nu mai pomenim de cât de mult am transpirat sau de greutatea cu care respiram. Trebuie să fac mai multă mișcare, asta era sigur.
            Cu toate că soarele era prezent și încerca să încălzească atmosfera, încă se simțea că e iarnă. Frigul era prezent și nu ierta, dovadă fiind bălțile de apă înghețate bocnă și vegetația uscată din micul părculeț din fața blocului, toată acoperită cu un strat fin de chiciură sclipitoare. Iar eu nu simțeam frigul ca în alte zile. Ciudat! Acum mi se părea mai degrabă începutul lui decembrie decât sfârșitul lui februarie. M-am uitat rapid la un termometru pus în fereastra unui vecin de la parter. Minus 13 grade Celsius. Și eu de ce aveam impresia că era cu mult mai cald? Vedeam cum îmi ieșeau aburi asemănători fumului de țigară pe gură atunci când expiram, dar asta nu era o chestie care să indice temperatura. În fine. Poate aveam vreo boală de care nimeni nu mai auzise până acum, care te făcea să crezi că temperatura este mai mare decât în realitate.
            Era absurd. Nu îmi venea să cred ce teorie ridicolă am născocit! M-am îndreptat spre stația de autobuz cu zâmbetul pe buze. Vântul a început să bată cu putere când mai aveam puțin de mers. Rafalele reci îmi biciuiau fața și îmi făceau drumul să pară mult mai lung. Când am ajuns în stația veche și mâncată de timp, m-am uitat repede pe foaia de hârtie roșie unde erau trecute orele la care circula singurul autobuz ce trecea prin această zonă a orașului. Am verificat ora pe telefon. Mai aveam de așteptat patru minute până ajungea mijlocul meu de transport.
            Mi-am scos telefonul din buzunar din nou, m-am chinuit ceva timp până să rezolv puzzle-ul complicat al căștilor încâlcite și am început să ascult muzică. Volumul era la maxim, ca de obicei. Și, dacă atunci când am încuiat ușa mi s-a părut că sunetul produs era atât de puternic încât să-mi afecteze timpanele, acum am simțit, la propriu, o durere insuportabilă la nivelul urechilor, care se alia cu migrena puternică pentru a-mi face capul să pară că urma să explodeze în orice clipă. 
            Am îndepărtat repede căștile din urechi fiindcă telefonul se afla în buzunarul gecii și nu puteam opri muzica în timp util. Acum atârnau și, fiind destul de lungi, aproape că atingeau trotuarul. Iar eu auzeam muzica perfect. M-am aplecat să le ridic și le-am îndesat în buzunar, lângă telefon, pentru că nu aveam timp să stau să opresc muzica. Autobuzul roșu a ajuns în stație și, din proprie experiență, știam că șoferul nu era genul care să aștepte după mine până îmi rezolvam problemele.
            Am urcat în autobuzul ticsit de bătrâni. Nu aveam loc nici să merg să îmi validez biletul cumpărat de la micul automat din în stație. În ultima vreme mă gândem tot mai serios să îmi fac abonament deoarece în ultima perioadă controalele s-au înmulțit mai ceva ca ciupercile după ploaie. Și, colac peste pupăză, aveam de mers vreo zece stații până să ajung la școală. Cum spațiul personal era o comoară neprețuită, de care nimeni nu se bucura în acest moment, am lăsat muzica pornită. Mă enerva să aud cum se schimbă constant melodiile, iar eu mai aveam de mers până la destinație destul de mult. În plus, știam că nu mai aveam decât vreo 65% din energia bateriei, iar aceasta se va epuiza rapid. M-am uitat în jur să văd dacă găseam vreun cunoscut. Nu. După cum spuneam, ticsit de bătrâni care se plimbau zilnic cu autobuzul din lipsă de ocupație. Niciunul nu părea deranjat de muzica mea, pe care aveam impresia că doar eu o auzeam limpede.
Afară a început să ningă. Așa, ca din senin, fără niciun avertisment. Acum câteva minute era soare cu dinți, iar acum cerul era cenușiu și amenințător. Capriciile naturii! Fulgi mari se izbeau de geamurile autobuzului, desenând modele complexe pe ele. Nu a durat mult până când tot orașul a fost îmbrăcat într-un strat delicat de zăpadă albă ce continua să crească.
Când, în sfărșit, am ajuns la stația din fața liceului, am văzut semnele care spuneau clar că era pauză. Toată lumea se îngrămădea să iasă din curtea liceului și să meargă la cel mai apropiat magazin pentru o cafea caldă sau un ceai fierbinte. Eu am intrat în clădirea în care urma să îmi petrec următoarele cinci ore. Liceul la care învățam, Sf. Astion, era o clădire impunătoare cu cinci etaje, împodobită cu decorațiuni superbe, prezentând atât motive florale cât și animale, cu o curte spațioasă în fundul căreia se afla o altă clădire, ceva mai mică, ce adăpostea sala de sport. Curtea școlii era perfectă pentru cei aproape 300 de elevi care frecventau cursurile acestei instituții nu doar datorită spațiului generos de care dispuneau, ci și mulțumită celor câteva locuri ferite de privirile profesorilor în care mai mult de jumătate din elevi mergeau pentru a fuma pe ascuns.
După ce ușile din lemn masiv de la intrare s-au închis în urma mea, sunetul fiind din nou exagerat de puternic, am urcat scările de marmură până la cel de-al treilea etaj. Holul era lung și pustiu. Mă miram, pentru că de obicei nu aveai loc să mergi nici măcar până la baie de lumea care se strângea în mici grupuri pentru a bârfi sau a discuta despre ora care tocmai trecuse. Acum era lipsit de viață.
Când am trecut pe lângă prima sală de clasă din drum am auzit vocea autoritară a domnului  Pascu,  profesorul de matematică. Se părea că acesta nu a reușit să ajungă la timp pentru a preda lecția și s-a hotărât să-i țină pe elevi și în pauză pentru alte zece minute de chin. Mi-am continuat drumul spre clasa mea, aflată la capătul holului. Din fiecare sală auzeam vocea unui profesor. Era limpede pentru mine că la fel era și cu clasa mea, așa că m-am hotărât să fac cale întoarsă până la scări și să aștept soneria care anunță sfârșitul pauzei.
Din fericire, nu a trebuit să aștept prea mult. Imediat după ce am ajuns la scări am auzit clopoțelul. Sunetul ascuțit al acestuia mă zgâria pe creier, dar am îndurat totul cu stoicism. Rând pe rând, ușile tuturor sălilor se deschideau numai pentru ca la o secundă sau două să se închidă cu un buf!
Am pornit din nou spre sala mea de clasă. Când am deschis ușa, toți au încremenit crezând că profesorul care tocmai a ieșit s-a întors și au revenit la ceea ce făceau imediat după ce au văzut că nu era niciun pericol. M-am îndreptat spre locul meu obișnuit și l-am căutat pe Andrei, colegul și prietenul meu cel mai bun prin clasă. L-am văzut vorbind cu Ema, fata care s-a transferat la începutul anului de la alt liceu. Discutau ceva ce părea destul de important judecând după expresia șocată de pe fața Emei. Și nu erau singurii care discutau cu înflăcărare despre ceva. Toată clasa era împărțită în grupulețe, nu mai mari de cinci persoane, care discutau fără întrerupere încă de când am intrat în clasă.
Andrei nici măcar nu m-a observat și, cum era prea prins în acea conversație despre care nu știam nimic, am decis să nu mă amestec și să mă așez liniștit în ultima bancă, acolo unde îmi aveam locul. Urma să îl iau la întrebări cât de curând. La cum îl știam, avea să îmi spună totul. Nu era nicio grabă.
În timp ce toată lumea povestea, ușa sălii s-a deschis. Pe ea a intrat nimeni altul decât încântătorul domn Pascu. Hip hip ura! Aveam matematică! Toți s-au grăbit spre locurile lor atunci când silueta înaltă și cu aspect acvilin a profesorului s-a apropiat de catedră.
- Ce faci? m-a întrebat Andrei în timp ce băteam palma, felul nostru de a ne saluta.
- Sincer să-ți spun, nu prea bine. Am o durere îngrozitoare de cap și...
- După o asemenea seară, îmi imaginez și eu că te doare tărtăcuța, a spus colegul meu de bancă cu un zâmbet care dădea de înțeles că am petrecut împreună în noaptea trecută și că a fost ceva de pomină.
De ce nu-mi puteam aminti nimic? Această întrebare pur și simplu nu mă lăsa în pace. Apoi m-am hotărât să abandonez subiectul. Pentru moment.
Pascu a început să facă prezența și a ajuns periculos de aproape de Andrei. Nu puteam risca să îl țin de vorbă și să nu fie atent. Pascu era cunoscut ca fiind un profesor care urăște elevii ce nu sunt atenți, iar metodele sale de răzbunare variau de la mustrare în fața clasei, pe care o consideram delicioasă atâta timp cât nu era vorba despre mine sau Andrei, și până la un subiect special la unul dintre magnificele teste pe care le concepea special pentru noi.
- Iorga, a strigat profesorul. Vocea lui s-a auzit limpede până și în fundul clasei.
- Prezent, i-a răspuns Andrei.
Apoi a trecut mai departe.
- Despre ce discutai cu Ema? i-am șoptit.
- Nu ai auzit de Amalia? mi-a răspuns, el șocat, trecându-și mâna prin părul lung și închis la culoare. Așa făcea atunci când era nervos sau entuziasmat de ceva.
Am afișat o expresie nedumerită. Amalia era colegă cu noi. M-am uitat prin clasă și nici urmă de ea.
- Ce s-a...
- Popa.
- Prezent, am răspuns.
Acesta eram eu. Dominic Popa. Un nume mai puțin obișnuit, știu, dar pe parcursul anilor am ajuns să îl îndrăgesc. Mama l-a ales. Era o femeie credincioasă, iar despre numele meu mai diferit mi-a zis că înseamnă „al Domnului”. Sau ceva de genul.
Pascu a continuat cu prezența. Mai avea puțin, termina, și apoi urma să înceapă ora pe care toată lumea din această clasă o detesta.
- Zaharia, a spus Pascu fără să se obosească să se uite în prima bancă, locul în care stătea de obicei Amalia.
Nimeni nu a spus nimic. Parcă le-au fost furate vocile de o vrăjitoare bătrână.
După vreo 30 de secunde de tăcere stânjenitoare atât pentru noi cât și pentru profesor, Pascu s-a hotărât să își ridice privirea din catalog (adora să vadă cum fiecare aveam note bunicele la celelalte materii, iar la matematică mai mult de jumătate dintre noi eram pe prag de corigență) și să vadă locul gol de lângă Ana Miron, cea mai bună prietenă a Amaliei.
Pascu a scris data de azi în rubrica pentru absențe, apoi și-a deschis culegerea cu copertă verde. Și-a plimbat puțin privirea peste exerciții până a dat peste unul care l-a făcut să schițeze un zâmbet. Asta nu-mi mirosea a bine. Deloc.
- Deschideți culegerile la pagina 166. Exercițiul 20.
M-am uitat și eu la exercițiu. Era lung, foarte lung. Nici măcar nu îndrăzneam să încep să mă gândesc la o modalitate prin care să pot să îl rezolv. Mi se părea complicat prin simplul fapt că ocupa aproape două rânduri ale paginii. Și la cum îl știam pe Pascu, era cu siguranță cel mai complicat exercițiu tipărit pe această pagină.
- Să vedem cine o să spargă gheața azi, a zis Pascu.
A deschis catalogul la întâmplare. Atât eu cât și Andrei aveam degetele încrucișate, sperând să nu ne rostească numele. Am răsuflat ușurați când am văzut că avea marea carte neagră deschisă la mijloc.
- Bun. Domnișoară Rosin, dacă sunteți amabilă.
Am văzut-o pe Ema cum se ridică de pe scaunul ei, cum își părăsește fortăreața. Era încrezătoare în cunoștințele sale. Puteam să văd asta după felul în care mergea. Buclele sale castanii dansau în timp ce pășea către catedră ca o războinică. Era hotărâtă să ajungă la tablă, pe chip i se citea determinarea, iar în ochii căprui parcă i s-a aprins o flacără care ardea tot mai puternic. A ajun la tablă și a început să scrie cu o viteză incredibilă. A rezolvat exercițiul fără ajutor. Pascu a părut mulțumit. Ora de matematică s-a scurs mai repede în acea zi, deoarece Pascu s-a hotărât să o țină pe Ema la tablă pentru încă patru exerciții.
Clopoțelul a anunțat pauza. Iar astăzi am scăpat fără muntele de teme pe care îl primeam de obicei miercurea de la Pascu. De îndată ce profesorul a ieșit din clasă, mi-am îndreptat privirea spre Andrei. Acesta tocmai și-a scos un sandviș gigantic din rucsac și a început să mănânce.
- Deci, ce s-a întâmplat cu Amalia? l-am întrebat.
Andrei a luat o gură de suc de portocale din sticla de pe bancă și a spus:
- A dispărut. Apoi a mușcat cu poftă din sandviș.
M-am holbat preț de câteva secunde la el. După ce a înghițit bucata de sandviș a continuat:
- Tu să îmi spui.
- Ce? am zis.
- Aseară, în Triumph, ai zis că ai văzut-o cu cineva.
În clipa aceea mi s-au derulat prin fața ochilor o serie de imagini.
Era întuneric. Singurul lucru care mă ajuta să văd ceva în bezna nopții era firma luminoasă a clubului Triumph. Aceasta arunca un spectru multicolor pe trotuar. Eu înghețam așteptând pe cineva. După câteva clipe, Andrei a apărut. S-a dat cu o cantitate enormă de gel pentru a-și îmblânzi pletele rebele, era îmbrăcat într-o pereche de blugi albi și o geacă de piele pe sub care se vedea cămașa crem. Ne-am salutat și apoi am intrat în club.
Scena s-a mutat în interiorul clubului. Se părea că am sărit peste o oră sau două. Muzica era asurzitoare, ca de obicei, și era fum peste tot. Fum de țigară, înecăcios, și fum creat de aparate speciale, pentru atmosferă. Sincer, nu știu ce rost aveau acele aparate fiindcă fumul de țigară era predominant. Patronii ar diminua o parte din cheltuieli dacă ar renunța la aparatele de fum. Eu eram la masă cu Andrei și cu alți colegi: Ana, Emil, Mihai și Gabi. Iar dacă Ana era aici, Amalia nu putea să fie prea departe. Eu m-am scuzat, am plecat de la masă și m-am îndreptat spre toaletă. Băusem puțin cam mult și simțeam nevoia să-mi clătesc fața cu apă rece.
Atunci am văzut-o pe Amalia. Se afla într-un separeu care se dorea privat. Ghinionul ei era că din unghiul în care mă aflam puteam să văd totul mult prea bine. Lângă ea se afla un tip înalt, îmbrăcat în blugi și o geacă subțire de piele ponosită sub care avea un tricou negru cu desene tribale ciudate. Avea pe puțin 22 de ani. O privea insistent, iar ea nu își putea lua ochii de la el. Părea oarecum hipnotizată. Tipul s-a apropiat de Amalia și a sărutat-o. Pentru o secundă mi s-a părut că din colțul gurii Amaliei s-a scurs o substanță sclipitoare, dar după ce am clipit nu am mai văzut nimic. Amalia i-a mai aruncat o privire băiatului după care cei doi s-au ridicat și au ieșit din separeu.
Au trecut extrem de aproape de mine. În timpul în care i-am văzut, m-am temut că Amalia avea să mă recunoască. Când m-am uitat la ea am văzut că avea o privire pierdută. Părea beată. Sau drogată. Să fi fost ambele? Pentru o clipă m-am temut că acel tip i-a dat ceva și acum urma să profite de o fată fără apărare, pe nu știu ce alee jegoasă. Așa că am decis să îi urmăresc.
Cei doi au ieșit din club și s-au îndreptat spre blocurile aflate în apropiere. Am mers cât de aproape de ei am putut. După ce am ajuns la 100 de metri de club nu mai vedeam nimic din cauza lipsei luminii artificiale. Aproape că m-am dat bătut, când un urlet a spart liniștea acestei nopți geroase. Urletul nu era cel al unei fete cum mă așteptam, ci mai degrabă al unei fiare sălbatice.
 Asta a fost tot. M-am întors în sala de clasă, iar Andrei se uita la mine ca și cum aș fi o fantomă.
- Ce v-am spus aseară? l-am întrebat.
- Că ai văzut-o pe Amalia plecând cu cineva.
- Ok...
Bun. Deci o parte din seara trecută puteam să mi-o amintesc. Eram convins că aceasta nu era decât o piesă dintr-un puzzle mult mai complex care se așternea în fața mea. Una mică de tot. Triumph deschidea la 23. Eu stăteam în fața clubului de când ușile acestuia s-au deschis și le-au permis celor care așteptau să intre. Andrei a ajus la aproximativ o jumătate de oră după mine. Apoi am mai stat la taclale cu prietenii mei o oră, poate două. Deci pe la unu, unu jumătate am ieșit după Amalia și misteriosul ei partener. Știam că am ajuns acasă mult mai târziu. Dacă aș fi ajuns pe la trei să zicem, cu siguranță nu aș fi dormit așa de mult.
- Și pe la ce oră am plecat din Triumph?
- Imediat după ce ne-ai zis de Amalia. Eu, Emil și Ana am vrut să luăm un taxi și să te lăsăm și pe tine acasă, tu ai preferat să mergi pe jos.
Eu? Să prefer să merg aproape doi kilometri pe jos, singur, într-o noapte de februarie în loc să merg cu un taxi confortabil, împreună cu cel mai bun prieten al meu? Nu semăna cu ceva ce aș fi făcut.
- Părinții Amaliei au vrut să vorbească cu tine, așa că le-am dat numărul tău de telefon.
- Zece apeluri nepreluate, am spus.
- Da. M-au sunat să îmi spună că nu ai răspuns.
- Chiar dacă le-aș fi răspuns, nu îi puteam ajuta cu nimic, am zis. Apoi am continuat în șoaptă, pentru că voiam să mă audă doar Andrei. Nu îmi amintesc decât foarte puțin din ce s-a întâmplat noaptea trecută. Dacă nu îmi ziceai unde am fost, poate nici nu îmi aminteam că am văzut-o pe Amalia.
- Nașpa, a zis Andrei.
Mi se părea că nu mă crede. Mă străduiam să îmi amintesc detalii despre cel cu care a plecat Amalia. Înalt. Purta blugi și avea o geacă de piele neagră. Avea părul negru, tuns scurt și părea dat puțin gel, care îl făcea să pară că avea un arici pe cap. Urechile îi erau ascuțite, precum cele ale elfilor din filme. Nasul era și el ascuțit și lung. Iar pielea avea o nuanță atât de deshisă încât putea trece drept albă. Fața îi era în formă de inimă: alungită în partea de jos și cu o frunte pronunțată.
I-am povestit detaliile lui Andrei. El m-a sfătuit să le transmit aceste informații părinților Amaliei. Avea dreptate. Probabil că erau foarte îngrijorați. Așa că i-am sunat, mi-am cerut scuze pentru că nu le-am răspuns mai devreme la telefon și le-am spus și lor ce îmi aminteam. Mi-au mulțumit pentru ajutor și apoi au închis telefonul.
Restul orelor au trecut repede. La franceză nu am făcut nimic, deoarece profesoara noastră nu avea starea de spirit necesară pentru a se lupta cu noi. Ora de informatică parcă nici nu a existat. Iar cele două ore consecutive de română le-am petrecut în compania a două subiecte minunate, pentru pregătirea necesară trecerii cu brio a inevitabilului examen de bacalaureat.
Când ultimul sunet al clopoțelului pentru ziua de azi s-a auzit, mi-am luat geanta de pe jos, am îmbrăcat repede geaca și m-am îndreptat spre ușă. Am apucat să fac doar un pas afară din clasă când l-am auzit pe Andrei strigându-mă. M-am oprit. Acesta m-a ajuns din urmă.
- Am vorbit cu Ana și Emil, a început el.
Ana și Emil, colegii noștri, formau un cuplu încă de când am început liceul. Ne înțelegeam foarte bine și deseori ieșeam în oraș împreună cu ei.
- M-au întrebat dacă vrem să mergem o oră la Yin/Yang.
M-am gândit la ofertă câteva clipe.
- Sigur, de ce nu?
Am coborât scările până în curte, apoi am ieșit în afara liceului. Nu m-am obosit să mă uit pe geam cât timp am fost la ore. Uitasem că a început să ningă atunci când am venit la școală, iar în timpul petrecut în completă izolare față de lumea din afara liceului s-a așternut un strat destul de simpatic de zăpadă. Îmi plăcea la nebunie iarna! Adoram faptul că trebuia să fiu atent la fiecare pas pe care îl făceam fiindcă nu îmi doream ca fața, sau oricare altă parte a corpului în afara picioarelor, să facă cunoștiință cu pământul. Iar ghetele cu care eram încălțat nu îmi erau de prea mare folos. Erau foarte călduroase ce-i drept, dar aveau o talpă care mă ajuta să cad mereu dacă nu eram atent.
Imediat au ieșit și cei doi colegi pe care îi așteptam. Ana era o fată drăguță. Avea părul roșcat, lung până la umeri. Purta niște ochelari mișto, cu rame roșii. Ochii verzi îi avantajau pielea delicată, puțin bronzată. Acum era îmbrăcată cu un palton gri lung, avea un fular ce părea făcut din vată de aceeași culoare. Emil, pe de altă parte, avea pe el o vestă neagră. El era puțin mai înalt decât mine. Avea ochi albaștri și părul de culoarea spicelor de grâu.
Ne-am îndreptat în grabă spre local. 
Yin/Yang era o cafenea aflată în apropierea liceului, situată la parterul unei uriașe clădiri de birouri. Nu era prea spațioasă, în total având cam 10 mese de patru persoane. În schimb era extrem de populară printre toți elevii de la Sf. Astion. Și pe bună dreptate. Serveau o cafea foarte bună la un preț rezonabil, ca să nu mai pomenesc despre băutura mea preferată de aici. Încă de când mi-a propus Andrei să venim doar la ea m-am gândit.
Am găsit o masă liberă. În seara asta era cam liniște în cafenea. Ne-am așezat la masă și ne-am dat hainele de iarnă jos de pe noi. Nu a durat mult până să vină Paula, chelnerița. O cunoșteam fiindcă a treminat anul trecut liceul la noi, dar nu a vrut să își continue studiile așa că a ajuns să lucreze la Yin/Yang. Din câte mi-a spus îi plăcea aici. Nu câștiga prea mult, singurul avantaj fiind bacșișul bunicel. În plus, de multe ori avea ocazia să îi mai bârfească pe toți profesorii care i-au displăcut.
- Cu ce vă servesc în această seară? ne-a întrebat.
Ana și Emil au comandat o cafea și un ceai respectiv. Andrei s-a hotărât asupra unui capucino. Asta comanda mereu mulțumită spumei pe care o adora. Când Paula și-a întors privirea spre mine și m-a întrebat ce vreau, am avut o satisfacție enormă spunând:
- O ciocolată caldă!
Aici aveau cea mai bună ciocolată din câte am gustat în viața mea. Era densă și cremoasă, putând trece cu ușurință drept budincă de ciocolată.
Paula a plecat, luând comanda noastră cu ea și nu a durat mult până s-a întors cu tava pe care erau trei căni de porțelan alb și una transparentă de sticlă. Ceaiul lui Emil semăna cu un sos de roșii mult prea diluat. Paula ne-a dat fiecăruia cănile cu ce am comandat. Am lăsat băuturile aburinde de o parte pentru o clipă. Nimeni nu voia să își frigă limba pentru o gură de cafea, ceai sau ciocolată. Cum nu mai avea pe cine să servească, Paula și-a tras un scaun de la o masă goală și s-a interesat despre noutățile de la liceu. Ne-a întrebat lucruri de care, sincer, m-am săturat să tot aud. Album,  banchet și bacalaureat. Astea erau, se pare, cele mai fierbinți subiecte în perioada asta. După ce i-am spus că albumul urma să îl facem pe la sfârșitul lui martie sau în prima jumătate a lui aprilie, dar că nu ne-am hotărât încă asupra unei firme și că banchetul se va ține la același restaurant unde l-a avut și ea, chelnerița simpatică ne-a pus o întrebare aparent banală:
- Dar unde e Amalia? Îmi e dor să povestesc cu ea și speram să intre odată cu voi aici.
Cum niciunul dintre noi nu știam ce s-a întâmplat cu prietena noastră, i-am zis doar că nu a fost astăzi la școală.
- Serios? a spus Paula mirată pe bună dreptate. În cei patru ani de liceu, Amalia nu a lipsit de la școală decât atunci când avea vreo răceală mai serioasă sau când avea loc un eveniment în familie de la care nu putea lipsi sub nicio formă.
- Da, i-am răspuns. Nu știm ce e cu ea, probabil are febră sau ceva asemănător.
Chiar când am terminat de povestit cu Paula, ușa cafenelei s-a deschis și pe ea au intrat trei fete, una dintre ele fiind Ema. I-am făcut cu mână colegei mele, iar aceast mi-a răspuns la salut. Mi-am văzut refexia în porțelanul lucios și îmi venea să sparg cana. Zâmbeam ca un idiot, iar ochii mi se topeau după ea. Am scuturat din cap ca să-mi revin. Atunci când m-au văzut, cele două prietene ale Emei s-au făcut albe la față. Le-am examinat puțin. Nu prea îmi venea să cred că o fată ca Ema putea să umble cu cineva ce ele. Cele două erau gemene, machiate strident în stil gothic, aveau cel puțin 10 piercinguri vizibile fiecare, iar părul lor negru-albăstrui părea lins de o vacă. Au început să îi șoptească ceva Emei, iar aceasta a încuviințat. Au trecut pe lângă masa noastră în grabă. Ema ne-a salutat dar nu ni le-a prezentat pe cele două prietene ale sale. Mi-a aruncat o privire în grabă, iar eu m-am trezit din nou cu expresia aceea de nătâng pe față.
Paula s-a grăbit să le preia comenzile și s-a îndreptat spre micul bar din fundul localului.
- Ce e cu Ema și punkerițele alea? a spus Andrei după ce a luat o gură din capucino.
- Nu știu, dar niciodată nu mi-am închipuit că Ema ar avea asemenea prietene, a zis Ana. Nu vreau să pară ca și cum le-aș judeca fără să le cunosc, dar pur și simplu Ema pare atât de... Ana își căuta cuvântul.
- Normală? am zis.
- Da, a spus Ana. Mi se pare ciudat că ea umblă cu fete ca cele două. Și a făcut un semn cu capul spre masa lor. Adică, eu și Amalia ne-am întrebat tot timpul ce fel de prieteni are.
A făcut o mică pauză. Îi era greu să vorbească despre prietena ei care dispăruse cu mai puțin de 24 de ore în urmă. Iar eu am stat puțin să mă gândesc la ce a zis Ana referitor la prietenele Emei. Îmi plăcea de ea, mult de tot. Încă din prima clipă în care am văzut-o mi-a plăcut. Dar mereu când cineva o invita la o cafea sau ceva de genul, ea refuza. Și refuza pe toată lumea, fără excepții. Tare mi-aș fi dorit ca eu să fiu cel care sfidează toate regulile.
   - Dominic, a zis Ana vizibil tristă. Ești sigur că nu îl cunoști pe cel care a plecat cu Amalia din club?
Am lăsat cana pe masa neagră.
- Ana, dacă l-aș cunoaște, crezi că aș sta aici fără să fac nimic? Uiți că Amalia era și prietena mea, nu doar a ta?
De fapt, Amalia era mai mult decât o simplă prietenă pentru mine. Ea a fost prima mea iubită și va rămâne mereu prezentă în inima mea. Am fost împreună aproape trei ani.  Am căzut amândoi de acord că era mai bine să ne despărțim atunci când lucrurile au început să scârțâie și, în mod miraculos, am rămas prieteni. Prieteni buni.
Mi-am amintit de prima noastră întâlnire. Am fost la un film pe care știam sigur că voia să îl vadă. Am cumpărat floricele cu unt și câte un pahar mare de cola. Când am intrat în sala de cinema era întuneric beznă. Filmul era pe cale de a începe. Nu vedeam nimic în fața ochilor. Auzeam voci pline de entuziasm șoptind despre cât de marfă urma să fie filmul. Eu mă gândeam doar la cât de marfă ar fi fost dacă veneam cu cinci minute mai devreme. Nu am avut încotro și am rugat-o pe Amalia să își aprindă telefonul, astfel încât să avem măcar un strop de lumină. Eu nu puteam face asta pentru că aveam mâinile ocupate cu floricelele și sucul. Mulțumită luminii date de telefon am reușit să ne găsim locuri în ultimul rând. Apoi a început filmul... A fost, sincer, cel mai plictisitor film din câte am văzut în viața mea. Și nu am văzut puține. Nu s-a întâmplat mare lucru pe parcursul celor două ore cât a durat acesta. Apoi am poposit la un restaurant fast-food pentru a mânca ceva. După aceea ne-am plimbat prin frumosul parc din oraș. O plimbare de care îmi voi aminti mereu cu drag. Am zâmbit melancolic. Acei ani au fost cei mai frumoși din viața mea de până acum. Nu credeam că voi găsi pe cineva la fel ca Amalia.
Am început să vorbim despre școală. Mi se părea că ceilalți și-au dat seama la ce mă gândeam și s-au hotărât să schimbe subiectul. Le eram recunoscător pentru asta. Orele ce au urmat au trecut ca și cum nu ar fi existat. Ana era entuziasmată în legătură cu ședința foto din viitor. Încă nu s-a hotărât cu ce urma să se îmbrace, dar era convinsă că își va găsi ceva spectaculos. Andrei aștepta în schimb banchetul, unde urma să fie DJ. Aveam încredere în gusturile sale în materie de muzică. În schimb, Emil nu era prea încântat de acest lucru. Și el a concurat pentru postul de DJ dar profesorii care se oupau de organizarea banchetului au decis că melodiile pe care acesta s-a decis să le copieze pe un CD și să le prezinte erau puțin cam prea exagerate.  Nu știu ce a fost în capul lui. Cum sa pui 20 de piese de dubstep pe un CD și să îl dai unor profi de peste 40 și ceva de ani să-l asculte?
Eu unul așteptam vara. Să scap de nenorocitul de bacalaureat și să mă înscriu la o facultate aici, în Maicob. Am vorbit și cu ai mei. Erau de acord, cu o condiție: să fiu la buget. Și îi înțelegeam la perfecție. Dacă intram la facultate și trebuia să plătesc, nu aveam habar cum se vor descurca. Nu puteam să stau în chirie și să fac și facultatea pe bani. Atunci cred că eram nevoit să fac naveta de la aproape 60 de kilometri, zilnic. Eram destul de încrezător că voi reuși să iau note mari la examen și că voi intra la facultate pe un loc pentru bugetari. Iar după ce vor trece toate emoțiile, voi avea două luni de libertate pe care eram hotărât să le petrec aici, în oraș.
Am aruncat o privire spre ceasul rotund de pe perete. Era aproape ora 22. Cafeneaua se închidea peste o oră și noi am stat mai mult decât ne-am propus atunci când am venit. Eu unul nu eram obosit, durerea cap cu care m-am trezit s-a mai liniștit, iar acum era mai mult decât suportabilă. Mâine aveam un test la geografie și încă unul la istorie, după cum a ținut să sublinieze Ana. Iar în cazul zilelor cu mai multe teste, câteva ore de somn în plus erau bine venite.
I-am strigat Paulei să ne aducă nota de plată. Aceasta a venit imediat. Fiecare ne-am plătit consumația și i-am lăsat câte un leu bacșiș. Credeam că era mai mult decât suficient. În fond, dacă toate mesele ar fi fost ocupate și toți i-ar lăsa câte un leu, ar face 40 de lei dintr-un foc. Unii munceau pe brânci pentru banii ăștia. Ne-am îmbrăcat, am salutat-o pe chelneriță și ne-am îndreptat spre ieșire.
Afară încă ningea. Fulgii mari de zăpadă cădeau liniștiți peste pătura albă formată în ultimele ore. La lumina felinarelor vechi de pe străzi se vedeau ca o ploaie de stele. Am rămas tăcuți pentru câteva clipe, urmărind cu atențe minunatul dans al fulgilor de nea. După ce ne-am delectat cu acest spectacol, ne-am spus ultimele saluturi pe ziua de azi și ne-am îndreptat fiecare spre casă.
Cafeneaua fiind aproape de liceu însemna că eu aveam cel mai mult de mers până să ajung la micuțul meu apartament în care locuiam cu chirie. Aveam noroc că și Andrei venea tot în direcția mea. El locuia la câteva străzi depărtare de mine.
În timp ce mergeam pe străzile necirculate la această oră, m-am  gândit din nou la Amalia și la felul în care arăta seara trecută. Privirea pierdută a fetei mă bântuia în clipele acelea. Nu le puteam spune asta părinților ei. Lui Andrei în schimb... Nu știam dacă să-i zic sau nu. Mai devreme părea să nu mă creadă când i-am zis că nu îmi amintesc nimic din noaptea trecută, în afară de chestiile ce mi-au apărut ca prin minune în minte la școală. I-am aruncat o privire. Mergea încet și avea o expresie pe care nu am văzut-o prea des la el. Ceva îl măcina. Andrei era de obicei un tip care vedea mereu partea plină a paharului. Prea puține lucruri aveau darul de a-l demoraliza. Nu știam la ce se gândește și m-am hotărât să nu îl întreb.
- Auzi? am spart eu tăcerea aceea stânjenitoare care s-a așternut între noi.
Andrei a clipit de prea multe ori în intervalul de câteva secunde.
- Da?
- Mi s-a părut că erai puțin cam sceptic astăzi, când ți-am zis că nu știu mai nimic din ce am făcut noaptea trecută.
- La asta mă gândeam acum. Scuze dacă așa ți s-a părut. Te cred. Se mai întâmplă.
M-a bucurat faptul că avea încredere în mine. Însemna mult. Așa că am decis să îi spun și lui despre felul în care arăta Amalia când am văzut-o ultima oară.
- E mai bine să nu le spui părinților ei acest lucru. Și așa cred că sunt morți de îngrijorare.
- Și eu cred la fel.
Am mai povestit puțin despre lucruri mărunte. Și am tot povestit până am ajuns pe strada Potcoavelor. De aici ne despărțeam. Andrei o lua la stânga, iar eu mergem în față. Mai aveam puțin de mers. Poate cinci minute sau mai mult. În unele locuri, becurile felinarelor erau arse. Uram lucrurile acestea. Trebuia să merg pe străzi pustii, întunecate. Blocurile nu mă ajutau nici ele. Majoritatea ferestrelor aveau rulouri care erau lăsate în jos, iar cele care nu aveau nimic care să le acopere îmi făceau în ciudă prin intermediul luminii slabe a unor televizoare aprinse. Luna încerca să mă ajute, fără prea mare succes.
Pe lângă faptul că era întuneric beznă, mai era și o liniște de mormânt. Mă simțeam prins într-un film de groază, monstrul sau ucigașul în serie ce era pe urmele mele ascunzându-se în spațiile înguste dintre blocuri. Nu îmi plăcea senzația pe care o aveam. Mi se părea că eram urmărit de cineva. Sau de ceva. Am grăbit puțin pasul, sperând că voi ajunge cât de curând la intrarea în blocul meu.
Când am trecut pe lângă spațiul dintre două blocuri, de pe un tomberon a sărit o pisică. M-am speriat pe moment. Pisica a rămas ca înghețată în fața mea. Iar eu stăteam și o priveam în acei ochi sticloși, care reflectau puțina lumină pe care o dădea luna. Mi se părea că mă studiază cu atenție. Când am făcut un pas în față, pisica s-a dat la o parte pentru a-mi face loc. După ce am făcut câțiva pași, m-am uitat în spate. Era tot acolo, privindu-mă. Am mai mers puțin și m-am întors din nou, nu știu de ce. Nici urmă de vreo pisică. M-am întors spre locul în care stătuse mai devreme și m-am uitat după urme de lăbuțe pe zăpadă. Nu am găsit nimic. Era ca și cum nici n-ar fi existat.
Nu m-am mai gândit la asta. În fond, era doar o mâță din cauza căreia aproape făcusem un infarct. Și așa nu îmi erau ele prea dragi. Mi-am văzut liniștit de drum. Până când am ajuns în fața blocului se făcuse aproape ora 23. Am dat să intru în clădirea de opt etaje, dar ceva mi-a atras atenția.
Lângă scările de la intrare se afla o bătrână. Era învelită cu niște pături subțiri, dar nu tremura. Eu unul nu puteam aprecia temperatura de afară. Aburi denși îi ieșeau din gură, iar din colțurile ochilor îi curgeau lacrimi. Trebuia să fie destul de frig, numai că eu, la fel ca atunci când am plecat spre școală, nu simțeam asta. La început nu m-a văzut. Stătea doar acolo, așteptând să mai treacă încă o noapte din această iarnă. Îmi era milă de ea. Am scos portmoneul din buzunarul mic al genții de umăr și am căutat niște mărunțiș. Aveam două bancnote de un leu. Le-am scos din portmoneu și m-am îndreptat spre bătrână.
Când am ajuns lângă ea, aceasta și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine preț de câteva clipe. Avea fața plină de riduri, semnele inevitabile ale trecerii timpului neiertător. Chipul îi era blând și ars de soarele verii ce a trecut. Iar ochii. Ochii îi erau de un albastru magnific, cum nu am mai văzut în viața mea. Emanau înțelepciune și onestitate.
I-am întins cele două bancnote fără să spun nimic. Bătrâna s-a uitat la ele pentru o secundă sau două și apoi a spus:
 - Îți mulțumesc, tinere, pentru bunătate, dar nu îi pot accepta. Nu am venit aici pentru a cerși. Doar am căutat un adăpost.
- Atunci, gândiți-vă că m-ați ajutat cu ceva. Iar eu v-am plătit. Știu că nu sunt mulți bani dar...
Nu am apucat să termin ce aveam de spus. Bătrâna s-a ridicat în picioare și a zâmbit.
- Atunci, pentru banii aceștia, îți voi citi în palmă.
Eu unul nu credeam în chestiile astea. Mi se păreau scamatorii jalnice, trucuri pe care unii le foloseau pentru a-i stoarce de bani pe creduli. Dar, pentru doi lei, de ce nu?
- Te rog să îmi arăți palma stângă.
Mi-am așezat palma stângă în mâinile pline de bătături ale bătrânei. Aceasta a studiat atent liniile despre care se spune că ți-ar arăta dacă urmează să ai o viață lungă sau scurtă, dacă o să ai noroc în dragoste, bani și alte aiureli. După câteva minute am început să mă plictisesc. Bătrâna continua să se uite cu atenție la palma mea, iar eu deja îmi făceam scenarii despre ceea ce urma să îmi spună. „O să ai o viață lungă, te vei căsători cu o fată ce-ți va apărea în vis și vei avea trei copii.” Dar în loc de aceste lucruri, bătâna mi-a zis:
- Ai primit un dar rar. Un dar care îți va schimba viața. Trebuie să înveți cum să trăiești cu el și nu îl poți lăsa să îți controleze viața. Iar dacă alegi să îl ignori, o parte din inima ta ar putea dispărea pentru totdeanua. Soarta multora stă acum în mâinile tale.
După ce a zis ce avea de zis, bătrâna a plecat. Eu stăteam acolo, încercând să înțeleg ceea ce tocmai mi-a spus. Ce dar am primit? Nimic din câte puteam să îmi amintesc. Ultima dată când am primit ceva a fost de Crăciun. Și niciunul dintre chestiile pe care le-am primit nu puteau să îmi „controleze viața”. Era ridicol. Ultima parte, „soarta multora stă acum în mâinile tale” mi se părea și mai aiurea.