Daca nu cititi, va omor diseara.

Atins de intuneric 

de Razvan Timar

- Capitolul 2 -

AMINTIRI, PARTEA II

Am urcat scările până am ajuns în fața ușii metalice pe care urma să o deschid. A trebuit să răsucesc cheia argintie de două ori în ușă până ce aceasta s-a dat la o parte, premițându-mi să intru în micuțul hol. Prima dată am apăsat pe întrerupătorul aflat lângă ușă, iar becul și-a împrăștiat lumina caldă în încăperea îngustă. Mi-am agățat geaca de cuier și la fel am procedat și cu geanta. M-am descălțat rapid. În jurul ghetelor se forma deja o băltoacă maronie de la zăpada ce se topea încet. Mi-am luat în picioare papucii de casă călduroși și m-am îndreptat spre camera mea.

Era dezordine totală, haos pur. Hainele de seara trecută zăceau aruncate pe podea la întâmplare, iar mirosul de fum de țigară încă era acolo. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept spre geam și să îl rabatez. Apoi m-am schimbat în hainele în care aveam să dorm: un tricou roșu și o pereche neagră de pantaloni scurți. Am luat hainele de pe jos și le-am dus în coșul deja ticsit din baie. Am făcut un duș, după care m-am spălat pe dinți și m-am îndreptat spre pat. Am adormit cât ai clipi.

După un somn odihnitor, fără vise, m-am trezit bine dispus. M-am ridicat din pat și am deschis geamul. Aerul rece al dimineții a împrospătat camera numaidecât. Era o dimineață superbă. Soarele se afla sus pe cer și își împrăștia căldura spre pământul înghețat. Scurta vizită la baie a fost urmată de o călătorie spre bucătărie pentru a lua micul dejun. Am încălzit niște lapte și am luat un bol mare pentru fulgii crocanți de porumb pe care aveam de gând să îi mănânc.

La radio a început una din piesele mele favorite. Îmi venea să mă ridic de pe scaun și să încep să dansez, dar faptul că ieri nu am mâncat nimic își spunea cuvântul. Deci, am rămas liniștit pe scaunul solid de la micuța masă și îmi vedeam de fugii aurii care începeau să devină moi din cauza laptelui călduț. Am băut un pahar mare de suc de fructe și apoi am spălat vasele.

M-am întors în cameră pentru a face puțină curățenie. Totul a durat aproximativ un sfert de oră. Eram mândru de tot ce am realizat cu această cameră într-un timp atât de scurt. Podeaua strălucea, la fel și geamul. Biroul nu a fost niciodată mai curat, iar amprentele de pe ușile dulapului erau doar o veche amintire. Covorul îl simțeam moale și plăcut. M-am întors în baie pentru a mă spăla pe mâini. Am dat drumul la apă. Aceasta curgea încet, producând un sunet pe care eu îl găseam oarecum plăcut. Săpunul meu era aproape inexistent, dar m-am folosit de el. Aveam de gând să merg până la hipermarketul din apropiere peste câteva clipe.

Am răsturnat conținutul coșului de rufe pe gresia albă de pe podea. Multe tricouri, bluze și vreo patru perechi de pantaloni. Plus o groază de șosete desperecheate. Am pus tricourile (mai puțin pe cel gri, pătat pe guler) și bluzele în mașina de spălat, iar pantalonii și șosetele le-am aruncat la loc în coșul albastru. Urma să mă ocup și de ele când mă voi întoarce de la cumpărături.

Am scos punga de detergent din dulăpiorul din baie care era plin de tot felul de chimicale pe care le foloseam săptămânal la curățenie. Măsura pentru detergent se afla la fundul pungii, îngropată în sute de grame de  praf alb, puternic parfumat. Mirosea a liliac și lăcrămioare, lucru care îmi amintea de grădina cu flori a mamei. Am turnat o măsură de detergent în compartimentul mașinii de spălat și am setat-o pe funcția dorită.

După ce am terminat cu toate astea, m-am întors în camera mea pentru a-mi căuta niște haine cu care să mă îmbrac. Am aruncat și o scurtă privire spre ceasul de pe birou. 11:30. Nu m-am trezit decât de două ore și am făcut o groază de lucruri. M-am îmbrăcat și încălțat și am pornit, cu lista de cumpărături în portmoneu, spre hipermarket.

Unul dintre avantajele de a sta la marginea orașului era că mă aflam la doar cinci minute de mers pe jos față de unul dintre cele trei mari magazine din Maicob. Îmi plăcea să fac cumpărăturile aici, iar cum stăteam și în weekend-uri în oraș, părinții mei îmi trimiteau mereu niște bănuți pentru mâncare și alte lucruri necesare într-o casă.

Am luat un cărucior mare și am intrat în magazin. O melodie lentă se auzea de la multitudinea de boxe amplasate strategic în magazin. Acestea creau o ambianță plăcută, parcă îndemnându-te să cumperi mai multe lucruri decât ți-ai propus. M-am îndreptat spre raionul cu filme și cărți. De foarte mult timp căutam un titlu și nu reușeam să dau de el nicicum. Am examinat cu atenție sporită fiecare titlu de pe cele cinci rafturi ticsite cu cărți, unele mai groase, unele mai subțiri, variind în materie de subiecte de la filozofie, artă sau istorie, până la romane polițiste sau S.F.-uri cu titluri exagerate, aproape comice. Nici urmă de romanul căutat de mine. Păcat. Nu am mai citit nimic de aproape două luni, ceea ce era destul de mult pentru mine. Am ajuns la concluzia că trebuia să aștept puțin până când urma să fie o promoție pe vreun site astfel încât să am transportul gratuit sau măcar o reducere și atunci să o comand.

Mi-am umplut căruciorul cu fel de fel de lucruri. În general era vorba despre mâncare: am luat câteva felii de șuncă, niște cașcaval, două pâini toast, ketchup iute, iaurturi cu fructe de pădure și piersici și un munte de legume, de la ardei proaspeți și până la mazăre congelată.

M-am mai învârtit câteva minute pe la diverse raioane, iar când am ajuns la cosmetice pentru a cumpăra un săpun, am văzut-o pe Ema. Era la fel de frumoasă ca de obicei. Părul ei castaniu strălucea puternic, era machiată natural și îi stătea super. Am pornit în direcția ei. M-a văzut abia atunci când am fost la câțiva pași de ea. Ochii săi căprui erau măriți de mirare. Cu siguranță nu se aștepta să mă vadă făcând cumpărăturile. Nu te comporta ca un idiot, îmi tot spuneam în minte.  

- Bună, i-am zis.

Nu mi-a răspuns. Se uita în continuare la mine, clipind întruna. Am abandonat coșul lângă un raft plin ochi cu sticle de șampon aflat la o distanță mică față de standul ei. M-am dus în fața micului stand. Era din lemn, vopsit în alb și albastru. Din loc în loc se vedeau niște flori de plastic lipite cu bandă adezivă transparentă, iar un poster A3, lucios și plin de culoare, era prins cu ajutorul unor capse minuscule în față. Pe el scria cu litere de o șchioapă ECOsmetics. Ema s-a înroșit când a văzut cât de insistent mă uitam la ea.

- Nu plec de aici până nu vorbești cu mine, am amenințat-o.

A izbucnit în râs. Văzând-o cu câtă poftă râde, nu m-am putut abține să nu zâmbesc și eu puțin. Tot sângele din corp mi-a urcat în obraji atunci. Ce să spun? Ce să spun?

În acel moment l-am simțit. Un miros dulce, fructat cu accente de... orhidee? Parfumul îmi lua cu asalt nasul, devenind din ce în ce mai puternic. Particulule invizibile de parfum urcau până la creierul care le analiza. Piersici, lemn dulce, fructe de pădure, vanilie și orhidee. Dacă mai stăteam câteva clipe să pătrund mai adânc în miezul problemei, cine știe ce alte nuanțe mai identificam. Până azi nici măcar nu știam să găsesc un amărât de ingredient dintr-un parfum, iar acum îi știam din prima toate notele.

- Nu îți place parfumul meu? m-a întrebat Ema.

Întrebarea ei m-a adus cu picioarele pe pământ. Când am dat uitării amestecul de miresme la care mă gândeam, am observat că adulmecam la propriu aerul.

- Scuze, nu știu ce m-a apucat. Îmi place. Chiar foarte mult!

Nu mințeam. Parfumul acela dulce i se potrivea de minune unei fete atât de frumoase.

- Lucrezi și ești printre primii din clasă. Cum reușești?

- M-am obișnuit, mi-a răspuns. Încă din clasa a noua lucrez câte patru ore zilnic. Am nevoie de bani de buzunar, iar ai mei nu se descurcau cu sumele din ce în ce mai mari pe care le ceream. Așa că am ajuns să promovez produse de la ECOsmetics.

- Foarte tare! Mi se pare atât de bine să poți avea proprii tăi bani. Abia aștept să-mi termin studiile și să muncesc.

- E, într-adevăr, un sentiment frumos.

Am mai stat câteva clipe căutând un subiect de discuție mai interesant decât banii. Și imediat mi-a căzut fisa.

- Îi știi pe cei de la The Flaws? am zis după ce o doamnă mai în vârstă a comandat o cremă împotriva ridurilor de la Ema.

  The Flaws e o trupă din oraș, care a ajuns să fie cunoscută atât pe plan național cât și internațional. Toată lumea din Maicob îi iubea. Firește că și eu le ascultam cu foarte mare interes muzica. Pe lângă faptul că erau de-ai casei, mai aveam un mic motiv pentru care erau printre trupele mele preferate: verișorul meu, Claudiu, era chitaristul trupei.

Claudiu era cu trei ani mai mare decât mine și a ales să se dedice pasiunii sale în locul studiilor superioare. Părinții lui nu erau prea încântați de lucrul acesta. Ei au vrut ca vărul meu să le continue tradiția și să devină doctor. Claudiu a avut alte planuri. Eu mă bucuram sincer pentru succesul pe care trupa sa îl avea. Eram mai mult decât entuziasmat că urma să mă întâlnesc cu el diseară fiindcă nu îl mai văzusem de aproape un an, el fiind mai tot timpul plecat cu trupa pentru a susține concerte în diverse orașe din țară și, uneori, în străinătate. Ultima dată când vorbisem cu el pe Facebook, acum două sau trei săptămâni, era prin Germania și mi-a spus că are ceva interesant să îmi zică.

- Vor concerta diseară în Harpy. Vrei să vii?

Ema a stat pe gânduri puțin, după care a spus că ne vom întâlni în fața localului cu un sfert de oră înainte de concert. I-am zâmbit. Încercam să nu arăt cât de entuziasmat eram dar bănuiam că în jurul meu deja se profilase o manifestare fizică a sentimentelor care mai aveau puțin și țâșneau din corpul meu.

Am salutat-o pe Ema și m-am îndreptat spre banda neagră pe care am început să așez produsele. După ce am plătit, m-am dus acasă. Am vrut să mă opresc la o farmacie și să îmi iau ceva pentru dureri de cap. În ultimul moment m-am răzgândit. Durerea de ieri îmi trecuse și nu mă temeam că se va întoarce prea curând.

Zăpada începuse să se topească. Pe jos era plin de bălți maronii, iar de acoperișurile caselor pe lângă care tocmai am trecut se profilau niște țurțuri de toată frumusețea. În fața blocului mai vedeam câteva grămăjoare albe care se luptau cu razele nemiloase ale soarelui. În rest, totul era mohorât. Iarba uscată se afla la câțiva centimetri sub apă, numai vârfurile firelor de culoarea hârtiei îngălbenite de vreme se mai vedeau. Cu toate că erau vreo 15 copaci în jur, mai toți aveau crengile uscate și înghețate, iar scoarța părea dispusă să cadă din clipă în clipă. Prea puțini păreau vii.

Am urcat cu bagajele până la etajul șase. A fost destul de dificil date fiind sacoșele voluminoase pline de cumpărături pe care le căram. Când am ajuns în fața ușii de metal, vopsit să arate ca și cum ar fi din stejar, am scos un sunet de ușurare. Am lăsat sacoșele în fața ușii cât timp mi-am scos portmoneul din buzunarul interior al gecii și am căutat cheia prin el. Niciodată nu îmi aminteam în care dintre cele șase mici compatimente ale portmoneului de piele îmi puneam cheia. După ce am scotocit câteva clipe și am găsit o monedă de 50 de bani care părea nouă am găsit și mica cheie argintie. Am deschis ușa și am împins bagajele înăuntru.

Sunetul enervant pe care îl făcea mașina de spălat atunci când își termina treaba m-a întâmpinat. L-am ignorat câteva clipe până am agățat geaca în cuier și m-am descălțat. Credeam că voi ajunge prima dată în bucătărie cu sacoșele dar m-am înșelat. Cu toate că încercam din răsputeri să nu bag în seamă piuitul strident al mașinii, când mă aflam în fața ușii de la baie nu am mai suportat și am lăsat cumpărăturile pe gresia de pe hol pentru a intra în mica baie și a scoate hainele din mașină. Le-am lăsat în coșul dreptunghiular, verde. Urma să mă întorc în câteva minute să le iau de acolo și să mai spăl și celelalte haine dacă îmi permitea timpul.

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am ajuns în bucătărie a fost să mă uit la ceasul de pe perete. Nu știam cât timp petrecusem la cumpărături deoarece îmi lăsasem telefonul pe birou, la încărcat. Ceasul rotund arăta că era aproape 13.

Astăzi începeam orele ceva mai târziu. Cu două ore mai târziu ca să fiu mai precis. Iar eu trebuia să plec cu cel puțin 45 de minute mai devreme de acasă pentru a ajunge la școală la timp. Aveam timp doar cât să răsfoiesc puțin caietul de geografie, să arunc o privire peste voluminosul dosar de istorie și să îmi prăjesc o porție de cartofi. Mai întâi m-am ocupat de cumpărături. Am pus o parte din alimente în frigider, iar pâinile, pungile de paste și de chipsuri în dulap.

M-am dus în camera mea și m-am așezat la birou. Am căutat prin cele patru sertare după caietul de geografie și dosarul de la istorie. În sertare arăta ca după război, iar acest lucru a devenit valabil și cu biroul pe care îl curățasem cu puțin timp în urmă. Graba m-a făcut să arunc fiecare hârtiuță și caiet pe care le găseam în sertare pe suprafața lucioasă a biroului. Când un munte de papetărie se afla pe birou am terminat și eu căutările. Am decis să încep cu istoria, datorită felului amenințător în care mă privea dosarul alb de plastic din locul său de pe biroul plin de hârtii și caiete așezate aiurea. După cinci minute în care abia mi-am ținut ochii deschiși simțeam că îmi sfârâie creierul. Erau mult prea multe evenimente de ținut minte și un număr exagerat de ani în care acestea au avut loc. Cel puțin pentru mine, era imposibil să rețin toate lucrurile astea. Mă mulțumeam dacă luam o notă de trecere. Sfântul Cinci! Așa că am îndesat dosarul în geantă și am început să citesc pentru testul la geografie.

Din nou am dat de informații peste informații, peste informații. Cele mai multe erau inutile în afara școlii. Poate doar dacă mă decideam brusc să particip la nu știu ce concurs de cultură generală peste câțiva ani aveau să îmi fie de folos. Mai întâi mi-am făcut creierul terci și abia apoi m-am dus în bucătărie ca să îmi fac ceva de mâncare. Am curățat niște cartofi pe care i-am adus acum câteva săptămâni de acasă, i-am spălat și i-am tăiat în fâșii lungi și subțiri. Am căutat prin dulapul în care îmi țineam vasele după tigaie. Când am găsit-o, am văzut că era plină de praf. În acel moment am avut strălucita idee de a sufla cu putere spre tigaie pentru a îndepărta praful. După ce am făcut acest lucru am fost nevoit să deschid geamul pentru a putea respira. Cu lacrimi în ochi și praf în gât, m-am dus cu tigaia neagra la chiuvetă și am pus-o sub un jet puternic de apă caldă după care am șters-o cu un prosop de hârtie. Am luat sticla de ulei pe jumătate goală, sau plină cum îmi plăcea mie să zic, și am golit conținutul în tigaia curată și uscată. Am aprins cu chibritul un ochi la vechiul aragaz de care dispuneam și am lăsat uleiul să se încingă.

Nu a trecut mult timp până am pus o bucată de cartof în tigaie pentru a testa temperatura uleiului. La contactul cu lichidul fierbinte, cartoful a început să își elimine din apă și să își schimbe culoarea și textura, devenind auriu și crocant. L-am scos pe o farfurie și l-am lăsat să se răcească puțin, după care am pus și restul cartofilor în tigaie. Când au fost gata i-am scos într-un castron și am ras puțin cașcaval deasupra lor. Căldura acestora a ajutat cașcavalul să se topească, făcându-l lipicios și elastic.

Am mâncat în liniște, după care am spălat vasele. Am aruncat o privire scurtă spre ceas și am constatat că mai aveam puțin sub o jumătate de oră până când trebuia să plec. După ce am terminat cu vasele m-am dus să fac un duș extrem de rapid. Cred că am fost gata în mai puțin de zece minute. M-am spălat pe dinți și, când am intrat în cameră, am fost ușurat să văd că nu am aruncat la spălat hainele pe care le-am purtat mai deveme la cumpărături. Bucuria mi-a fost umbrită de coșul verde care mă aștepta cu hainele încă ude. Așa că am scos uscătorul metalic de după dulap și am întins hainele pe acesta, având grijă să nu le pun prea aproape unele de altele pentru a avea timp să se usuce până când urmam să mă întorc de la școală. M-am îmbrăcat cu hainele de pe pat și am plecat grăbit spre stația de autobuz.

Abia când am ieșit din bloc mi-am verificat buzunarele gecii. Telefon, prezent. Portmoneu, prezent. Căști... prezente, peste grămada de hârtii de pe birou. Cum aveam să supraviețuiesc călătoriei cu autobuzul fără muzica mea? Dacă de întâmpla să fie și azi plin de bătrâni? O să rezist tot drumul până la școală? Posibil. Dar înainte să mă întreb toate lucrurile astea, nu mai bine îmi făceam eu griji în legătură cu autobuzul? Dacă urma să îl ratez și trebuia să mai aștept 20 de minute după următorul? Atunci aș fi ratat testul la geografie, iar Stelea, profesoara noastră, nu tolera întârzierile.

Când am ajuns în stație am văzut autobuzul roșu venind încet spre mine. Ușile din față s-au deschis cu zgomot și am intrat în lungul automobil. Am rămas șocat când am văzut cât de puțini oameni erau înăuntru. Am vrut să mă așez pe primul scaun pe care l-am văzut când am auzit pe cineva strigându-mă.

- Dominic, aici!

Vocea se auzea de undeva din spate. M-am uitat atent, examinând fiecare loc ocupat când am văzut-o pe  Gabi, o colegă de clasă și o bună prietenă. Cu zâmbetul pe buze m-am îndreptat spre ea.

- Bună! i-am zis. Gabi s-a mutat pe locul de lângă geam pentru a mă lăsa să stau jos. M-am așezat și am început să vorbim despre testul care urma. După cum mă așteptam, nici ea nu s-a prea omorât cu învățatul.

- Ce va fi, va fi, a zis cu înțelepciune.

 Gabi era o fată simpatică foc, cu părul șaten închis, lung și creț. Avea tenul măsliniu și ochii verzi precum jadul. Îmi plăcea la ea faptul că nu se machia atât de strident precum alte fete. Ne înțelegeam extraordinar, acum ceva timp spunându-mi chiar că sunt ca fratele pe care nu l-a avut. Știam că îi plăcea de Andrei de ceva timp, dar m-a pus să țin secretul până când se va simți pregătită să îi zică acest lucru și i-am respectat dorința.

Am aflat în acest timp că și ea plănuia să meargă la concert diseară. Ne-am distrat făcând glume pe seama locației. Nu spun că nu îmi plăcea la Harpy, doar că era mult prea puțin spațiu raportat la numărul de persoane care doreau să vină. Gabi mi-a zis că era un număr limitat de 60 sau 70 de bilete și că fratele ei îi făcuse rost de unul cu mare dificultate.

Din vorbă în vorbă am ajuns la stația din fața liceului. Am urcat nu  prea entuziasmați scările până la etajul trei al clădirii și am intrat în clasă. Toți colegii erau cu nasurile în caiete și cărți, sperând că vor îngrășa porcul în ajun. Am rămas mască atunci când l-am văzut pe Andrei citind. El, ca și mine de altfel, nu se prea obosea cu învățatul. Însă eu eram atent la ore și rețineam majoritatea lucrurilor din clasă. Andrei se baza la mai toate testele pe mine și uite că l-am ajutat să ajungă până în clasa a 12-a.

- Nu mă înnebuni, am zis când am dat să mă așez pe locul meu de lângă Andrei. Ce te-a apucat, măi?

- Nu ai auzit? a zis el cu privirea încă în caietul plin de notițe despre care știam că nu era al lui.

- Ce să aud? i-am răspuns.

Andrei și-a ridicat privirea din paginile scrise și s-a uitat la mine, cu teamă.

- Stelea nu are de gând să îi treacă pe cei care nu iau cel puțin șapte la testul ăsta. Și am auzit de la cei din E că subiectele sunt de groază.

Colegii noștri din 12 E erau mereu binecuvântați să dea testele la geografie înaintea noastră. Și tot timpul exagerau referitor la dificultatea subiectelor. Cred că la făcea plăcere atunci îi vedeau pe alții panicându-se. Țin minte că anul trecut s-au plâns că au fost chestii pe care nu le-am discutat la ore la o lucrare. Iar aceea s-a dovedit una dintre cele mai simple lucrări de control pe care am dat-o în viața mea.

- De câte ori să îți spun să nu te mai iei după cei din E? Doar știi cât de mult le place să exagereze, am încercat să îl calmez.

- Frate, ție ți-e ușor să spui asta. Ai numai note mari la ea, dar eu sunt cu un picior în groapă. De fiecare dată s-a trezit să mă mute de lângă tine anul acesta.

Cea mai mare temere a lui Andrei era faptul că risca să nu intre în examenul de bacalaureat din cauza lui Stelela. Dacă lua o notă mare acum, era salvat. Dacă nu...

- Nu îți fă griji, te ajut eu cumva.

- Mersi!

Atunci, ușa clasei s-a deschis și pe ea a intrat profesoara. Stelea era o femeie mică de statură, cu părul roșcat prins într-un coc imens. Avea ochii mari și ageri, un nas lung și ascuțit, iar pe buzele subțiri era dată, ca de obicei, cu ruj roșu mult prea strident pentru vârsta ei. Îi plăcea să se îmbrace în roșu, iar nici azi nu făcea excepție. Avea un pulover roșu cu modele florale de un alb șters, o fustă până în pământ de culoarea rodiei și niște cizme care păreau făcut din carne crudă.

S-a așezat la catedră, a lăsat catalogul pe aceasta și s-a uitat prin clasă.

- Bună ziua, 12 D! a zis ea cu vocea aceea pițigăiată enervantă. 

- Bună ziua! am salutat-o noi.

- Cine lipsește astăzi? a întrebat.

- Doar Zaharia doamnă, a spus Ana.

Locul de lângă ea era gol. Unde putea fi Amalia?

- După cum bine știți, a început Stelea, astăzi veți da penultimul vostru test la geografie. Mai urmează o simulare pe la sfârșitul lui martie și apoi marele examen. Ceea ce nu știți însă este că, dacă nu reușiți să luați o notă care să îmi dovedească faptul că vă veți descurca la examenul din vară, eu nu am de gând să vă trec și rămâne să ne vedem la toamnă.

Andrei parcă s-a evaporat de lângă mine. Mi se părea că nici nu mai respira. Același lucru l-am observat și la alții în clasă. Nimeni nu a scos nici cel mai mic sunet după ce Stelea și-a rostit amenințările.

- Nu vreau să văd pe bănci decât instrumentul de scris și o foaie albă pe care să o folosiți ca și ciornă.

Am ascultat instrucțiunile cu sfințenie.

- După ce o să vă dau subiectele, aveți fix 45 de minute pentru a le rezolva.

Profesoara s-a plimbat prin clasă, împărțind coli de hârtie A4 pline cu un scris mărunt negru.

- Uite câte exerciții sunt, s-a panicat Andrei. Nu vreau la toamnă, nu vreau la toa...

- Dacă e mult scris nu înseamnă neapărat că e și dificil, i-am zis. Și nu o să rămâi corigent, te ajut eu.

Stelea a trecut și pe la banca noastră și a lăsat ultimele două foi. S-a uitat la Andrei pentru câteva secunde care au părut ani și a trecut mai departe. Spre bucuria lui, Andrei a rămas la locul său.

- Puteți începe, ne-a zis.

Am aruncat o scurtă privire spre foaia de pe bancă. Erau trei subiecte, fiecare cu câte două subpuncte. M-am bucurat când am realizat că aveam dreptate: la primul subiect era un text care ocupa aproape jumătate de pagină, iar din el nu trebuia să extragem decât niște informații și aveam primul subiect rezolvat. Al doilea era ceva mai dificil, nu și imposibil. Aveam de făcut comparații, chestii la care mă descurcam binișor. Al treilea subiect, unde aveam de calculat o pondere și de dat niște explicații pentru unii termeni era ceva mai dificil.

Primele două subiecte le-am rezolvat direct pe foaia dată de Stelea. M-am uitat la Andrei, care a început cu calculul. Uitasem că era priceput la matematică. Când a fost mulțumit de rezultat, l-a trecut pe foaie. În rest nu a mai scris nimic. Era panicat, se temea că nu o să treacă clasa și acest lucru îl împiedica să gândească limpede. Așa că am căutat în text alte răspunsuri față de cele scrise de mine, le-am găsit fără probleme și le-am notat pe ciorna albă. La cel de-al doilea subiect a trebuit să stau puțin mai mult, dar am reușit să scriu pe ciornă niște lucruri pentru care cu siguranță aș fi fost punctat și la o olimpiadă. M-am uitat la ceas și am văzut că mai aveam 20 de minute. M-am gândit la definiții pentru termenii de la ultimul subiect. Am scris ceva. Nu eram 100% sigur că era bine dar nu aveam altă opțiune. Pe ciornă am trecut aceleași lucruri, dar cu mici diferențe de exprimare. Mai erau zece minute până când Stelea urma să ne fure „comorile”.

Am împins cu discreție ciorna spre colegul meu. La început nu a observat ce făceam, abia după câteva secunde m-a auzit căscând și s-a uitat spre mine. Atunci s-a luminat la față. Părea să explodeze de ușurare și de fericire. S-a pus pe scris și a terminat de copiat cu câteva clipe înainte ca termenul de 45 de minute să expire.

Când Stelea a venit să ia foile, Andrei părea sigur pe ce a scris. Mi-a zâmbit în semn de recunoștință. Sunetul scos de clopoțelul care anunța începutul pauzei a pătruns în clasă, Stelea ne-a salutat și a ieșit din clasă. Atunci, Andrei a scos un sunet ce semăna cu un urlet de lup. Iar în minte mi-au apărut noi imagini din seara de marți.

Eram în fața clubului cu Ana, Emil și Andrei. Aceștia se rugau de mine să merg cu ei cu taxiul, iar eu refuzam categoric. Aveam nevoie de câteva clipe în care să fiu singur după ce am văzut-o pe Amalia cu tipul acela. Când a ajuns mașina galbenă, cei trei au intrat în ea și mi-au făcut cu mâna. Le-am răspuns nu prea entuziasmat și am pornit spre casă.

Aveam de mers destul de mult. Asta îmi și doream. Eram încă șocat. Încă țineam la Amalia, foarte mult. Deși eram doar prieteni acum, tot îmi venea greu să o văd cu altcineva, mai ales că nu ne-am despărțit decât acum două săptămâni. Iar felul în care arăta era de-a dreptul oribil. Părea un zombi. Habar nu aveam cum voi reacționa data viitoare când aveam să o văd.

Un mârâit m-a trezit din meditație. Animalul ce l-a scos, cel mai probabil un câine vagabond, era în apropiere. Poate că se ascundea în umbrele din spatele coșului de gunoi din dreapta mea, sau în spațiul întunecat dintre cele două blocuri înalte ce se aflau în stânga. Dar în niciun caz nu m-am gândit să mă uit și în spate. Mergeam din ce în ce mai repede, cu speranța că voi scăpa de câinele care a scos acel sunet. Imaginația mea începea să se hrănească din acea părticică a creierului meu care adora filmele de groază și în minte mi s-a materializat imaginea unui câine mare, cu ochi roșii fioroși, colți ascuțiți și spume la gură. Mi-am îndepărtat acest gând.

Atunci am auzit din nou mârâitul acela. Și venea din spatele meu. Am încremenit. Partea rațională din mine îmi spunea să continui să merg, o mică voce mă îndemna să mă întorc și să înfrunt pericolul. Așa că am făcut o răsucire la 180 de grade și am ajuns față în față cu...

Un câine negru. După urechile ascuțite și înălțime cred că era un doberman. Dar acesta avea o coadă lungă și subțire cu care biciuia aerul. M-a privit cu acei ochi roșii (prea multe filme de groază, prea multe filme de groază!), a scos un urlet care a spart tăcerea nopții și mi-a înghețat sângele în vine. Câinele s-a năpustit cu viteză spre mine. Degeaba am încercat să fug. Eram paralizat de frică, la propriu. Câinele negru m-a trântit la pământ și m-a mirosit. Aburi denși îi ieșeau din nările largi. Când a terminat cu adulmecatul și-a pus labele uriașe pe pieptul meu, îngreunându-mi respirația. S-a uitat din nou la mine, iar acum puteam vedea și mai clar acei ochi. Păreau ai unei creaturi de o inteligență superioară, aproape umani. Când mi-a trecut acest gând prin minte, câinele și-a deschis gura într-un fel în care îl făcea să pară că râde.

Atunci și-a îndreptat coada ca un bici spre gâtul meu. Din vârful acesteia a ieșit un ac lung de aproximativ 20 de centimetri, ce părea făcut din metal. Acul strălucea în lumina lunii, împrăștiind o lumină argintie anormală. Încet, câinele și-a folosit arma pentru a-mi îndepărta fularul din jurul gâtului și a-mi deschide, rând pe rând, nasturii de la palton. Mi-a dat la o parte paltonul cu labele și atunci s-a întâmplat.

M-a înțepat cu acul direct într-una dintre arterele din gât. Nu îmi aminteam numele ei. Cred că era artera jugulară, nu eram sigur. De un lucru eram sigur însă. Mă durea ca naiba. La început nu am simțit decât o mică înțepătură, ca atunci când faci un vaccin. Dar în momentul în care a început să administreze doze regulate de venin, sau cel puțin credeam că era vorba despre venin, din zece în zece secunde, am crezut că înnebunesc. Urlam de durere și nimeni nu mă auzea.

Nu în amintirile mele. Când am deschis ochii am văzut că toți se uitau la mine. Iar eu îmi țineam ambele mâini în jurul gâtului, încercând să îl apăr de un eventual atac din umbră. Când m-am uitat și eu prin clasă i-am întâlnit privirea Emei. Era speriată, neliniștită. Spre deosebire de ceilalți, care cu greu se abțineau să nu râdă, Ema părea îngrijorată pentru mine.

- Dominic. Ești ok?

Întrebarea aceasta a venit din partea lui Andrei, care părea tulburat. Se uita la mine cu ochii măriți de... teamă? Dacă nu mă înșelam, lui Andrei îi era teamă. Dar nu știam dacă de sau pentru mine.

- Sunt bine, am spus cu jumătate de glas. Sunt bine, doar că... Nu știam dacă să-mi continui vorbele și să-i spun lui Andrei ce am văzut sau să tac.

- Doar că ce? m-a îndemnat el.

M-am gândit că dacă nu puteam să-i zic nici celui mai bun prieten despre ce am vazut, atunci cui puteam?

- Doar că mi-am mai amintit ceva de marți. Și asta s-a întâmplat după ce v-ați urcat în acel taxi galben.

Și am început să-i povestesc. Nu puteam sa îmi dau seama ce credea despre relatarea mea. Poate mă credea nebun, că mă droghez și am halucinații. Dacă nu aș fi văzut tricoul pătat aș fi spus același lucru.

 Tricoul! Era dovada că nu mi s-a părut, că totul a fost cât se poate de adevărat. În aceste clipe mă bucuram că am decis să nu îl spăl și pe el odată cu celelalte tricouri, ci să îl mai țin puțin și să îl inspectez. I-am spus și lui Andrei despre pata mare de pe tricou. La început a crezut că îmi bat joc de el, dar când i-am zis că poate veni oricând să îl vadă a rămas tăcut.

Orele au trecut anevoios după clipa mea de „nebunie” sau „momentul D” după cum l-au numit, în glumă, ceilalți. Nu mă deranja faptul că ei mă credeau nebun. De mic am învățat să nu pun preț prea mare pe părerile celorlalți, iar acum că aveam și o dovadă care să îmi susțină povestea chiar nu îmi păsa de vorbele colegilor. Testul la istorie a fost ultimul lucru pe care l-am avut de îndurat pe ziua de azi în materie de școală. Nu m-am prea chinuit să răspund la întrebări fiindcă știam că nu aveam cum să cunosc toți anii aceia nenorociți care mi-au dat bătăi de cap cu câteva ore în urmă.

- Nu ai de gând să vorbești cu mine? i-am șoptit lui Andrei.

Acesta a continuat să scrie pe foaia de hârtie din fața lui fără să mă bage în seamă. Într-un târziu a zis:

- Când te vei trezi la realitate și nu-mi vei mai povesti despre oameni albi cu urechi de elfi și câini cu ace în vârful cozii poți să vii la mine și să vorbim. Până atunci te rog să păstrezi distanța. S-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat spre catedră. A lăsat foaia în fața profesorului și a ieșit pe ușă.

După ce am predat foaia pe care am umplut-o doar pe un sfert am plecat spre casă. Dar mai întâi am oprit-o din drumul ei pe Ema.

- Nu ai uitat nu?

- Nici vorbă, mi-a răspuns ea. Ne vedem în fața barului. Cu un sfert de oră înainte de concert.

- Perfect.

Am vrut să o salut, dar ea s-a apropiat de mine și m-a sărutat pe obraz. Din nou am simțit acel parfum dulce, fructat. Și un val de căldură dat de apropierea dintre noi. Și o senzație neobișnuită, ca o pișcătură în locul în care buzele ei mi-au atins pielea.

Ema s-a îndreptat spre casa ei în direcția opusă față de cea în care trebuia să merg. Iar eu... Eu stăteam acolo, în mijlocul trotuarului din fața liceului, încurcându-i pe cei care tocmai ieșeau. După luni bune în care nici măcar nu mi-a vorbit, fata de care îmi plăcea se părea că m-a observat. În sfârșit, nu mai eram invizibil!

Am pornit și eu cu voioșie spre casă. Ca de obicei, când eram singur, mergeam cu autobuzul. De data asta nu am mai avut parte de norocul pe care l-am avut atunci când am venit la școală. Autobuzul era plin de elevi abia scăpați de la școală, ca și mine, și de persoane care au terminat încă o zi de muncă. Drumul a fost unul fără vreun eveniment major.

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am ajuns acasă a fost să verific tricoul gri din baie. Da, pata era acolo. Nu credeam că era vorba despre sânge deoarece avea o culoare mult prea închisă, aproape neagră. L-am apropiat de nas și instant m-am aplecat deasupra vasului de toaletă și am vomitat. Pata mirosea îngrozitor, precum un cadavru putrezit care a fost introdus într-un bazin cu apă stătută, scos, și trecut printr-un amestec de ouă clocite și zeamă veche de varză murată. Mi se părea că puțin din el încă mi-a rămas în nări. Era pur și simplu dezgustător. M-am spălat pe față cu apă rece și am făcut gargară preț de un minut pentru a scăpa de gustul pe care îl aveam în gură după ce mi s-a întors stomacul pe dos.

Mi-am revenit destul de repede. Încă tremuram, dar nu atât de puternic încât să nu pot să merg. M-am dus să mă schimb în hainele ce le purtam prin casă, mi-am luat în picioare papucii de casă și am mers în bucătărie pentru a-mi pregăti ceva de mâncare. Înainte să vin acasă aveam poftă de paste la cuptor. Acum m-am decis să îmi prăjesc două sau trei felii de pâine și să le ung cu unt. Pâinea s-a prăjit în cinci minute. Când bucățile de unt rece au intrat în contact cu feliile fierbinți de pâine s-au topit și au umplut toate găurile minuscule din feliile arămii. Lângă ele aveam o cană aburindă de ceai de fructe de pădure, îndulcit cu miere. Nu am mâncat cu prea multă poftă, însă m-am simțit mult mai bine după ce am făcut-o.

Am scotocit prin dulap pentru hainele pe care urma să le îmbrac. M-am oprit la perechea mea preferată de blugi negri, un tricou alb, simplu, și o cămașă în carouri, de culoarea onixului. Mi-am așezat ținuta pe pat, am trecut pe la duș pentru o jumătate de oră, m-am spălat pe dinți și eram aproape gata.

M-am îmbrăcat în doi timpi și trei mișcări. Pe una din ușile dulapului aveam prinsă o oglindă mare. M-am privit pentru un timp. Eram înalt de aproape 1,90 metri, fără să fiu un pachet de mușchi sau o scândură, eram undeva pe la mijloc. Ochii căprui îi moștenisem de la tatăl meu, la fel și culoarea părului. Apropo de părul brunet, trebuia neapărat să îi fac ceva. Nu era deloc aranjat, acesta fiind meritul genelor moștenite de la mama. Și ea, când era mică, avea părul des și încâlcit. De obicei îmi plăcea așa dar acum era o ocazie specială. L-am ciufulit puțin și am hotărât că era de ajuns. Am scos telefonul de la încărcat. A avut timp destul să se încarce în cele două ore de când am venit de la școală. Concertul începea la 22 fix. Acum era 21:30.

Am sunat la o companie de taxi și când am ajuns în fața blocului, mașina galbenă mă aștepta.

- La Harpy, pe Cuza numărul 25 vă rog.

Șoferul a încuviințat și am pornit cu viteză spre bar, spre concert și, cel mai important, spre întâlnirea cu Ema.

Acum aveti garantia ca veti trai.^^

Pana maine dimineata.