Sunt atinsa de intuneric! (impartasim capitolul 1)

V-am prezentat, de curand, rezumatul unei carti care nu a fost inca publicata de editurile noastre, o carte scrisa de Razvan Timar. Daca doriti sa cititi rezumatul si alte chestiute, puteti sa dati click aici. Ei bine, cativa dintre bloggerii nostrii s-au aratat interesati, asa ca Antonia, Bianca, Ioana si Maria, au postat pe blogul lor despre 'Atins de intuneric'. Apropo, a remarcat cineva cat de bine suna titlul?

Asa, trecand peste - ca sa nu uit -, Razvan doreste sa va transmita un mesaj.

Vă mulțumesc tuturor pentru ajutor și interesul arătat față de mica mea operă! Nici nu am cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o simt atunci când deschid link-urile voastre și citesc articolele. Chiar nu se putea mai bine de atât! Acum sper doar să nu vă înșel așteptările, iar aventurile lui Dominic să își găsească loc în bibliotecile tuturor cât mai repede :)

Si acum sa trecem la partea in care va dau ce v-am promis, si anume primele 2 capitole ale cartii lui Razvan. Acum am sa va las doar primul capitol, pentru ca e destul de lung si o sa revin si cu al doilea cat de curand. Pana atunci, enjoy si nu uitati ca Razvan asteapta parerea voastra! ^^ Sa-l ajutam sa-si gaseasca o editura in Romania!

- Capitolul 1 -

AMINTIRI, PARTEA I

            M-am trezit cu o durere incredibilă de cap. Simțeam cum lumea se învârtea în jurul meu, iar eu nu puteam face nimic pentru a o opri. Cu un efort enorm m-am ridicat din pat. Eram în camera mea. Soarele se străduia să își facă loc prin micile spații care separau perdeaua în zeci de culori și modele de peretele proaspăt zugrăvit. Încă nu puteam să-mi deschid ochii în totalitate. Vedeam totul ca prin ceață.

            Hainele îmi zăceau pe podea mototolite în ultimul hal. Emanau un miros puternic de tutun care îmi făcea greață. Nu îmi aminteam unde am fost noaptea trecută, deci nici poveste să știu ce am făcut sau cum am ajuns acasă. Pentru un moment mi s-a părut că văd o pată închisă la culoare, destul de mare, pe gulerul tricoului meu gri. Am clipit de vreo șase, șapte ori pentru a-mi limpezi vederea de mahmur. Două chestii au ieșit la iveală: era trecut cu puțin peste ora 13, ceasul deșteptător care mă enerva zi de zi era răsturnat, ceea ce însemna că aveam alarma pornită dar am oprit-o în modul meu zombi; iar tricoul chiar îmi era pătat.

            Nu m-am obosit să îl verific. Probabil doar vărsasem ceva pe el prin nu știu ce bar am fost azi-noapte. L-am lăsat să zacă pe podea, îmi era indiferent. M-am uitat rapid la telefon. Zece apeluri nepreluate. Super! Apoi mi-am amintit ce zi era astăzi: miercuri. Deci aveam școală... Care a început cu câteva minute în urmă. În acest moment eram nespus de bucuros că aveam orele de după-masă și că nu riscam prea multe absențe azi. Una, maxim două.

            Am trecut prin baie pentru un duș rapid, m-am spălat pe dinți, după care m-am oprit puțin și pe la marele meu dulap în care îmi țineam hainele și am ales la întâmplare o pereche de blugi puțin cam vechi și un tricou despre care se vedea că avea cel puțin trei ani după culorile nu prea vii. Peste tricou am tras în grabă o bluză un pic cam subțire pe care am găsit-o pe spătarul scaunului de la birou. Îmi era prea lene să deschid din nou dulapul și să caut una mai groasă. Geaca groasă de iarnă mă aștepta pe cuierul micuț de pe holul îngust, iar ghetele negre erau aruncate la întâmplare, una dintre ele fiind peste paltonul negru pe care, cred că, l-am purtat noaptea trecută.

            Nu am mai apucat să mănânc ceva, dar zău că nu aveam nevoie de mâncare în momentul ăsta! Tot ce îmi doream era să îmi treacă durerea asta nenorocită de cap cât mai repede. Ușa s-a închis cu un click! atât de puternic încât am crezut că timpanele îmi vor ceda și voi rămâne surd. Nu a fost așa, spre norocul meu. Am coborât cât de repede am putut scările de la etajul șase până jos. Când am ajuns la parter, mi se părea că am alergat la maraton, atât eram de obosit. Ca să nu mai pomenim de cât de mult am transpirat sau de greutatea cu care respiram. Trebuie să fac mai multă mișcare, asta era sigur.

            Cu toate că soarele era prezent și încerca să încălzească atmosfera, încă se simțea că e iarnă. Frigul era prezent și nu ierta, dovadă fiind bălțile de apă înghețate bocnă și vegetația uscată din micul părculeț din fața blocului, toată acoperită cu un strat fin de chiciură sclipitoare. Iar eu nu simțeam frigul ca în alte zile. Ciudat! Acum mi se părea mai degrabă începutul lui decembrie decât sfârșitul lui februarie. M-am uitat rapid la un termometru pus în fereastra unui vecin de la parter. Minus 13 grade Celsius. Și eu de ce aveam impresia că era cu mult mai cald? Vedeam cum îmi ieșeau aburi asemănători fumului de țigară pe gură atunci când expiram, dar asta nu era o chestie care să indice temperatura. În fine. Poate aveam vreo boală de care nimeni nu mai auzise până acum, care te făcea să crezi că temperatura este mai mare decât în realitate.

            Era absurd. Nu îmi venea să cred ce teorie ridicolă am născocit! M-am îndreptat spre stația de autobuz cu zâmbetul pe buze. Vântul a început să bată cu putere când mai aveam puțin de mers. Rafalele reci îmi biciuiau fața și îmi făceau drumul să pară mult mai lung. Când am ajuns în stația veche și mâncată de timp, m-am uitat repede pe foaia de hârtie roșie unde erau trecute orele la care circula singurul autobuz ce trecea prin această zonă a orașului. Am verificat ora pe telefon. Mai aveam de așteptat patru minute până ajungea mijlocul meu de transport.

            Mi-am scos telefonul din buzunar din nou, m-am chinuit ceva timp până să rezolv puzzle-ul complicat al căștilor încâlcite și am început să ascult muzică. Volumul era la maxim, ca de obicei. Și, dacă atunci când am încuiat ușa mi s-a părut că sunetul produs era atât de puternic încât să-mi afecteze timpanele, acum am simțit, la propriu, o durere insuportabilă la nivelul urechilor, care se alia cu migrena puternică pentru a-mi face capul să pară că urma să explodeze în orice clipă. 

            Am îndepărtat repede căștile din urechi fiindcă telefonul se afla în buzunarul gecii și nu puteam opri muzica în timp util. Acum atârnau și, fiind destul de lungi, aproape că atingeau trotuarul. Iar eu auzeam muzica perfect. M-am aplecat să le ridic și le-am îndesat în buzunar, lângă telefon, pentru că nu aveam timp să stau să opresc muzica. Autobuzul roșu a ajuns în stație și, din proprie experiență, știam că șoferul nu era genul care să aștepte după mine până îmi rezolvam problemele.

            Am urcat în autobuzul ticsit de bătrâni. Nu aveam loc nici să merg să îmi validez biletul cumpărat de la micul automat din în stație. În ultima vreme mă gândem tot mai serios să îmi fac abonament deoarece în ultima perioadă controalele s-au înmulțit mai ceva ca ciupercile după ploaie. Și, colac peste pupăză, aveam de mers vreo zece stații până să ajung la școală. Cum spațiul personal era o comoară neprețuită, de care nimeni nu se bucura în acest moment, am lăsat muzica pornită. Mă enerva să aud cum se schimbă constant melodiile, iar eu mai aveam de mers până la destinație destul de mult. În plus, știam că nu mai aveam decât vreo 65% din energia bateriei, iar aceasta se va epuiza rapid. M-am uitat în jur să văd dacă găseam vreun cunoscut. Nu. După cum spuneam, ticsit de bătrâni care se plimbau zilnic cu autobuzul din lipsă de ocupație. Niciunul nu părea deranjat de muzica mea, pe care aveam impresia că doar eu o auzeam limpede.

Afară a început să ningă. Așa, ca din senin, fără niciun avertisment. Acum câteva minute era soare cu dinți, iar acum cerul era cenușiu și amenințător. Capriciile naturii! Fulgi mari se izbeau de geamurile autobuzului, desenând modele complexe pe ele. Nu a durat mult până când tot orașul a fost îmbrăcat într-un strat delicat de zăpadă albă ce continua să crească.

Când, în sfărșit, am ajuns la stația din fața liceului, am văzut semnele care spuneau clar că era pauză. Toată lumea se îngrămădea să iasă din curtea liceului și să meargă la cel mai apropiat magazin pentru o cafea caldă sau un ceai fierbinte. Eu am intrat în clădirea în care urma să îmi petrec următoarele cinci ore. Liceul la care învățam, Sf. Astion, era o clădire impunătoare cu cinci etaje, împodobită cu decorațiuni superbe, prezentând atât motive florale cât și animale, cu o curte spațioasă în fundul căreia se afla o altă clădire, ceva mai mică, ce adăpostea sala de sport. Curtea școlii era perfectă pentru cei aproape 300 de elevi care frecventau cursurile acestei instituții nu doar datorită spațiului generos de care dispuneau, ci și mulțumită celor câteva locuri ferite de privirile profesorilor în care mai mult de jumătate din elevi mergeau pentru a fuma pe ascuns.

După ce ușile din lemn masiv de la intrare s-au închis în urma mea, sunetul fiind din nou exagerat de puternic, am urcat scările de marmură până la cel de-al treilea etaj. Holul era lung și pustiu. Mă miram, pentru că de obicei nu aveai loc să mergi nici măcar până la baie de lumea care se strângea în mici grupuri pentru a bârfi sau a discuta despre ora care tocmai trecuse. Acum era lipsit de viață.

Când am trecut pe lângă prima sală de clasă din drum am auzit vocea autoritară a domnului  Pascu,  profesorul de matematică. Se părea că acesta nu a reușit să ajungă la timp pentru a preda lecția și s-a hotărât să-i țină pe elevi și în pauză pentru alte zece minute de chin. Mi-am continuat drumul spre clasa mea, aflată la capătul holului. Din fiecare sală auzeam vocea unui profesor. Era limpede pentru mine că la fel era și cu clasa mea, așa că m-am hotărât să fac cale întoarsă până la scări și să aștept soneria care anunță sfârșitul pauzei.

Din fericire, nu a trebuit să aștept prea mult. Imediat după ce am ajuns la scări am auzit clopoțelul. Sunetul ascuțit al acestuia mă zgâria pe creier, dar am îndurat totul cu stoicism. Rând pe rând, ușile tuturor sălilor se deschideau numai pentru ca la o secundă sau două să se închidă cu un buf!

Am pornit din nou spre sala mea de clasă. Când am deschis ușa, toți au încremenit crezând că profesorul care tocmai a ieșit s-a întors și au revenit la ceea ce făceau imediat după ce au văzut că nu era niciun pericol. M-am îndreptat spre locul meu obișnuit și l-am căutat pe Andrei, colegul și prietenul meu cel mai bun prin clasă. L-am văzut vorbind cu Ema, fata care s-a transferat la începutul anului de la alt liceu. Discutau ceva ce părea destul de important judecând după expresia șocată de pe fața Emei. Și nu erau singurii care discutau cu înflăcărare despre ceva. Toată clasa era împărțită în grupulețe, nu mai mari de cinci persoane, care discutau fără întrerupere încă de când am intrat în clasă.

Andrei nici măcar nu m-a observat și, cum era prea prins în acea conversație despre care nu știam nimic, am decis să nu mă amestec și să mă așez liniștit în ultima bancă, acolo unde îmi aveam locul. Urma să îl iau la întrebări cât de curând. La cum îl știam, avea să îmi spună totul. Nu era nicio grabă.

În timp ce toată lumea povestea, ușa sălii s-a deschis. Pe ea a intrat nimeni altul decât încântătorul domn Pascu. Hip hip ura! Aveam matematică! Toți s-au grăbit spre locurile lor atunci când silueta înaltă și cu aspect acvilin a profesorului s-a apropiat de catedră.

- Ce faci? m-a întrebat Andrei în timp ce băteam palma, felul nostru de a ne saluta.

- Sincer să-ți spun, nu prea bine. Am o durere îngrozitoare de cap și...

- După o asemenea seară, îmi imaginez și eu că te doare tărtăcuța, a spus colegul meu de bancă cu un zâmbet care dădea de înțeles că am petrecut împreună în noaptea trecută și că a fost ceva de pomină.

De ce nu-mi puteam aminti nimic? Această întrebare pur și simplu nu mă lăsa în pace. Apoi m-am hotărât să abandonez subiectul. Pentru moment.

Pascu a început să facă prezența și a ajuns periculos de aproape de Andrei. Nu puteam risca să îl țin de vorbă și să nu fie atent. Pascu era cunoscut ca fiind un profesor care urăște elevii ce nu sunt atenți, iar metodele sale de răzbunare variau de la mustrare în fața clasei, pe care o consideram delicioasă atâta timp cât nu era vorba despre mine sau Andrei, și până la un subiect special la unul dintre magnificele teste pe care le concepea special pentru noi.

- Iorga, a strigat profesorul. Vocea lui s-a auzit limpede până și în fundul clasei.

- Prezent, i-a răspuns Andrei.

Apoi a trecut mai departe.

- Despre ce discutai cu Ema? i-am șoptit.

- Nu ai auzit de Amalia? mi-a răspuns, el șocat, trecându-și mâna prin părul lung și închis la culoare. Așa făcea atunci când era nervos sau entuziasmat de ceva.

Am afișat o expresie nedumerită. Amalia era colegă cu noi. M-am uitat prin clasă și nici urmă de ea.

- Ce s-a...

- Popa.

- Prezent, am răspuns.

Acesta eram eu. Dominic Popa. Un nume mai puțin obișnuit, știu, dar pe parcursul anilor am ajuns să îl îndrăgesc. Mama l-a ales. Era o femeie credincioasă, iar despre numele meu mai diferit mi-a zis că înseamnă „al Domnului”. Sau ceva de genul.

Pascu a continuat cu prezența. Mai avea puțin, termina, și apoi urma să înceapă ora pe care toată lumea din această clasă o detesta.

- Zaharia, a spus Pascu fără să se obosească să se uite în prima bancă, locul în care stătea de obicei Amalia.

Nimeni nu a spus nimic. Parcă le-au fost furate vocile de o vrăjitoare bătrână.

După vreo 30 de secunde de tăcere stânjenitoare atât pentru noi cât și pentru profesor, Pascu s-a hotărât să își ridice privirea din catalog (adora să vadă cum fiecare aveam note bunicele la celelalte materii, iar la matematică mai mult de jumătate dintre noi eram pe prag de corigență) și să vadă locul gol de lângă Ana Miron, cea mai bună prietenă a Amaliei.

Pascu a scris data de azi în rubrica pentru absențe, apoi și-a deschis culegerea cu copertă verde. Și-a plimbat puțin privirea peste exerciții până a dat peste unul care l-a făcut să schițeze un zâmbet. Asta nu-mi mirosea a bine. Deloc.

- Deschideți culegerile la pagina 166. Exercițiul 20.

M-am uitat și eu la exercițiu. Era lung, foarte lung. Nici măcar nu îndrăzneam să încep să mă gândesc la o modalitate prin care să pot să îl rezolv. Mi se părea complicat prin simplul fapt că ocupa aproape două rânduri ale paginii. Și la cum îl știam pe Pascu, era cu siguranță cel mai complicat exercițiu tipărit pe această pagină.

- Să vedem cine o să spargă gheața azi, a zis Pascu.

A deschis catalogul la întâmplare. Atât eu cât și Andrei aveam degetele încrucișate, sperând să nu ne rostească numele. Am răsuflat ușurați când am văzut că avea marea carte neagră deschisă la mijloc.

- Bun. Domnișoară Rosin, dacă sunteți amabilă.

Am văzut-o pe Ema cum se ridică de pe scaunul ei, cum își părăsește fortăreața. Era încrezătoare în cunoștințele sale. Puteam să văd asta după felul în care mergea. Buclele sale castanii dansau în timp ce pășea către catedră ca o războinică. Era hotărâtă să ajungă la tablă, pe chip i se citea determinarea, iar în ochii căprui parcă i s-a aprins o flacără care ardea tot mai puternic. A ajun la tablă și a început să scrie cu o viteză incredibilă. A rezolvat exercițiul fără ajutor. Pascu a părut mulțumit. Ora de matematică s-a scurs mai repede în acea zi, deoarece Pascu s-a hotărât să o țină pe Ema la tablă pentru încă patru exerciții.

Clopoțelul a anunțat pauza. Iar astăzi am scăpat fără muntele de teme pe care îl primeam de obicei miercurea de la Pascu. De îndată ce profesorul a ieșit din clasă, mi-am îndreptat privirea spre Andrei. Acesta tocmai și-a scos un sandviș gigantic din rucsac și a început să mănânce.

- Deci, ce s-a întâmplat cu Amalia? l-am întrebat.

Andrei a luat o gură de suc de portocale din sticla de pe bancă și a spus:

- A dispărut. Apoi a mușcat cu poftă din sandviș.

M-am holbat preț de câteva secunde la el. După ce a înghițit bucata de sandviș a continuat:

- Tu să îmi spui.

- Ce? am zis.

- Aseară, în Triumph, ai zis că ai văzut-o cu cineva.

În clipa aceea mi s-au derulat prin fața ochilor o serie de imagini.

Era întuneric. Singurul lucru care mă ajuta să văd ceva în bezna nopții era firma luminoasă a clubului Triumph. Aceasta arunca un spectru multicolor pe trotuar. Eu înghețam așteptând pe cineva. După câteva clipe, Andrei a apărut. S-a dat cu o cantitate enormă de gel pentru a-și îmblânzi pletele rebele, era îmbrăcat într-o pereche de blugi albi și o geacă de piele pe sub care se vedea cămașa crem. Ne-am salutat și apoi am intrat în club.

Scena s-a mutat în interiorul clubului. Se părea că am sărit peste o oră sau două. Muzica era asurzitoare, ca de obicei, și era fum peste tot. Fum de țigară, înecăcios, și fum creat de aparate speciale, pentru atmosferă. Sincer, nu știu ce rost aveau acele aparate fiindcă fumul de țigară era predominant. Patronii ar diminua o parte din cheltuieli dacă ar renunța la aparatele de fum. Eu eram la masă cu Andrei și cu alți colegi: Ana, Emil, Mihai și Gabi. Iar dacă Ana era aici, Amalia nu putea să fie prea departe. Eu m-am scuzat, am plecat de la masă și m-am îndreptat spre toaletă. Băusem puțin cam mult și simțeam nevoia să-mi clătesc fața cu apă rece.

Atunci am văzut-o pe Amalia. Se afla într-un separeu care se dorea privat. Ghinionul ei era că din unghiul în care mă aflam puteam să văd totul mult prea bine. Lângă ea se afla un tip înalt, îmbrăcat în blugi și o geacă subțire de piele ponosită sub care avea un tricou negru cu desene tribale ciudate. Avea pe puțin 22 de ani. O privea insistent, iar ea nu își putea lua ochii de la el. Părea oarecum hipnotizată. Tipul s-a apropiat de Amalia și a sărutat-o. Pentru o secundă mi s-a părut că din colțul gurii Amaliei s-a scurs o substanță sclipitoare, dar după ce am clipit nu am mai văzut nimic. Amalia i-a mai aruncat o privire băiatului după care cei doi s-au ridicat și au ieșit din separeu.

Au trecut extrem de aproape de mine. În timpul în care i-am văzut, m-am temut că Amalia avea să mă recunoască. Când m-am uitat la ea am văzut că avea o privire pierdută. Părea beată. Sau drogată. Să fi fost ambele? Pentru o clipă m-am temut că acel tip i-a dat ceva și acum urma să profite de o fată fără apărare, pe nu știu ce alee jegoasă. Așa că am decis să îi urmăresc.

Cei doi au ieșit din club și s-au îndreptat spre blocurile aflate în apropiere. Am mers cât de aproape de ei am putut. După ce am ajuns la 100 de metri de club nu mai vedeam nimic din cauza lipsei luminii artificiale. Aproape că m-am dat bătut, când un urlet a spart liniștea acestei nopți geroase. Urletul nu era cel al unei fete cum mă așteptam, ci mai degrabă al unei fiare sălbatice.

 Asta a fost tot. M-am întors în sala de clasă, iar Andrei se uita la mine ca și cum aș fi o fantomă.

- Ce v-am spus aseară? l-am întrebat.

- Că ai văzut-o pe Amalia plecând cu cineva.

- Ok...

Bun. Deci o parte din seara trecută puteam să mi-o amintesc. Eram convins că aceasta nu era decât o piesă dintr-un puzzle mult mai complex care se așternea în fața mea. Una mică de tot. Triumph deschidea la 23. Eu stăteam în fața clubului de când ușile acestuia s-au deschis și le-au permis celor care așteptau să intre. Andrei a ajus la aproximativ o jumătate de oră după mine. Apoi am mai stat la taclale cu prietenii mei o oră, poate două. Deci pe la unu, unu jumătate am ieșit după Amalia și misteriosul ei partener. Știam că am ajuns acasă mult mai târziu. Dacă aș fi ajuns pe la trei să zicem, cu siguranță nu aș fi dormit așa de mult.

- Și pe la ce oră am plecat din Triumph?

- Imediat după ce ne-ai zis de Amalia. Eu, Emil și Ana am vrut să luăm un taxi și să te lăsăm și pe tine acasă, tu ai preferat să mergi pe jos.

Eu? Să prefer să merg aproape doi kilometri pe jos, singur, într-o noapte de februarie în loc să merg cu un taxi confortabil, împreună cu cel mai bun prieten al meu? Nu semăna cu ceva ce aș fi făcut.

- Părinții Amaliei au vrut să vorbească cu tine, așa că le-am dat numărul tău de telefon.

- Zece apeluri nepreluate, am spus.

- Da. M-au sunat să îmi spună că nu ai răspuns.

- Chiar dacă le-aș fi răspuns, nu îi puteam ajuta cu nimic, am zis. Apoi am continuat în șoaptă, pentru că voiam să mă audă doar Andrei. Nu îmi amintesc decât foarte puțin din ce s-a întâmplat noaptea trecută. Dacă nu îmi ziceai unde am fost, poate nici nu îmi aminteam că am văzut-o pe Amalia.

- Nașpa, a zis Andrei.

Mi se părea că nu mă crede. Mă străduiam să îmi amintesc detalii despre cel cu care a plecat Amalia. Înalt. Purta blugi și avea o geacă de piele neagră. Avea părul negru, tuns scurt și părea dat puțin gel, care îl făcea să pară că avea un arici pe cap. Urechile îi erau ascuțite, precum cele ale elfilor din filme. Nasul era și el ascuțit și lung. Iar pielea avea o nuanță atât de deshisă încât putea trece drept albă. Fața îi era în formă de inimă: alungită în partea de jos și cu o frunte pronunțată.

I-am povestit detaliile lui Andrei. El m-a sfătuit să le transmit aceste informații părinților Amaliei. Avea dreptate. Probabil că erau foarte îngrijorați. Așa că i-am sunat, mi-am cerut scuze pentru că nu le-am răspuns mai devreme la telefon și le-am spus și lor ce îmi aminteam. Mi-au mulțumit pentru ajutor și apoi au închis telefonul.

Restul orelor au trecut repede. La franceză nu am făcut nimic, deoarece profesoara noastră nu avea starea de spirit necesară pentru a se lupta cu noi. Ora de informatică parcă nici nu a existat. Iar cele două ore consecutive de română le-am petrecut în compania a două subiecte minunate, pentru pregătirea necesară trecerii cu brio a inevitabilului examen de bacalaureat.

Când ultimul sunet al clopoțelului pentru ziua de azi s-a auzit, mi-am luat geanta de pe jos, am îmbrăcat repede geaca și m-am îndreptat spre ușă. Am apucat să fac doar un pas afară din clasă când l-am auzit pe Andrei strigându-mă. M-am oprit. Acesta m-a ajuns din urmă.

- Am vorbit cu Ana și Emil, a început el.

Ana și Emil, colegii noștri, formau un cuplu încă de când am început liceul. Ne înțelegeam foarte bine și deseori ieșeam în oraș împreună cu ei.

- M-au întrebat dacă vrem să mergem o oră la Yin/Yang.

M-am gândit la ofertă câteva clipe.

- Sigur, de ce nu?

Am coborât scările până în curte, apoi am ieșit în afara liceului. Nu m-am obosit să mă uit pe geam cât timp am fost la ore. Uitasem că a început să ningă atunci când am venit la școală, iar în timpul petrecut în completă izolare față de lumea din afara liceului s-a așternut un strat destul de simpatic de zăpadă. Îmi plăcea la nebunie iarna! Adoram faptul că trebuia să fiu atent la fiecare pas pe care îl făceam fiindcă nu îmi doream ca fața, sau oricare altă parte a corpului în afara picioarelor, să facă cunoștiință cu pământul. Iar ghetele cu care eram încălțat nu îmi erau de prea mare folos. Erau foarte călduroase ce-i drept, dar aveau o talpă care mă ajuta să cad mereu dacă nu eram atent.

Imediat au ieșit și cei doi colegi pe care îi așteptam. Ana era o fată drăguță. Avea părul roșcat, lung până la umeri. Purta niște ochelari mișto, cu rame roșii. Ochii verzi îi avantajau pielea delicată, puțin bronzată. Acum era îmbrăcată cu un palton gri lung, avea un fular ce părea făcut din vată de aceeași culoare. Emil, pe de altă parte, avea pe el o vestă neagră. El era puțin mai înalt decât mine. Avea ochi albaștri și părul de culoarea spicelor de grâu.

Ne-am îndreptat în grabă spre local. 

Yin/Yang era o cafenea aflată în apropierea liceului, situată la parterul unei uriașe clădiri de birouri. Nu era prea spațioasă, în total având cam 10 mese de patru persoane. În schimb era extrem de populară printre toți elevii de la Sf. Astion. Și pe bună dreptate. Serveau o cafea foarte bună la un preț rezonabil, ca să nu mai pomenesc despre băutura mea preferată de aici. Încă de când mi-a propus Andrei să venim doar la ea m-am gândit.

Am găsit o masă liberă. În seara asta era cam liniște în cafenea. Ne-am așezat la masă și ne-am dat hainele de iarnă jos de pe noi. Nu a durat mult până să vină Paula, chelnerița. O cunoșteam fiindcă a treminat anul trecut liceul la noi, dar nu a vrut să își continue studiile așa că a ajuns să lucreze la Yin/Yang. Din câte mi-a spus îi plăcea aici. Nu câștiga prea mult, singurul avantaj fiind bacșișul bunicel. În plus, de multe ori avea ocazia să îi mai bârfească pe toți profesorii care i-au displăcut.

- Cu ce vă servesc în această seară? ne-a întrebat.

Ana și Emil au comandat o cafea și un ceai respectiv. Andrei s-a hotărât asupra unui capucino. Asta comanda mereu mulțumită spumei pe care o adora. Când Paula și-a întors privirea spre mine și m-a întrebat ce vreau, am avut o satisfacție enormă spunând:

- O ciocolată caldă!

Aici aveau cea mai bună ciocolată din câte am gustat în viața mea. Era densă și cremoasă, putând trece cu ușurință drept budincă de ciocolată.

Paula a plecat, luând comanda noastră cu ea și nu a durat mult până s-a întors cu tava pe care erau trei căni de porțelan alb și una transparentă de sticlă. Ceaiul lui Emil semăna cu un sos de roșii mult prea diluat. Paula ne-a dat fiecăruia cănile cu ce am comandat. Am lăsat băuturile aburinde de o parte pentru o clipă. Nimeni nu voia să își frigă limba pentru o gură de cafea, ceai sau ciocolată. Cum nu mai avea pe cine să servească, Paula și-a tras un scaun de la o masă goală și s-a interesat despre noutățile de la liceu. Ne-a întrebat lucruri de care, sincer, m-am săturat să tot aud. Album,  banchet și bacalaureat. Astea erau, se pare, cele mai fierbinți subiecte în perioada asta. După ce i-am spus că albumul urma să îl facem pe la sfârșitul lui martie sau în prima jumătate a lui aprilie, dar că nu ne-am hotărât încă asupra unei firme și că banchetul se va ține la același restaurant unde l-a avut și ea, chelnerița simpatică ne-a pus o întrebare aparent banală:

- Dar unde e Amalia? Îmi e dor să povestesc cu ea și speram să intre odată cu voi aici.

Cum niciunul dintre noi nu știam ce s-a întâmplat cu prietena noastră, i-am zis doar că nu a fost astăzi la școală.

- Serios? a spus Paula mirată pe bună dreptate. În cei patru ani de liceu, Amalia nu a lipsit de la școală decât atunci când avea vreo răceală mai serioasă sau când avea loc un eveniment în familie de la care nu putea lipsi sub nicio formă.

- Da, i-am răspuns. Nu știm ce e cu ea, probabil are febră sau ceva asemănător.

Chiar când am terminat de povestit cu Paula, ușa cafenelei s-a deschis și pe ea au intrat trei fete, una dintre ele fiind Ema. I-am făcut cu mână colegei mele, iar aceast mi-a răspuns la salut. Mi-am văzut refexia în porțelanul lucios și îmi venea să sparg cana. Zâmbeam ca un idiot, iar ochii mi se topeau după ea. Am scuturat din cap ca să-mi revin. Atunci când m-au văzut, cele două prietene ale Emei s-au făcut albe la față. Le-am examinat puțin. Nu prea îmi venea să cred că o fată ca Ema putea să umble cu cineva ce ele. Cele două erau gemene, machiate strident în stil gothic, aveau cel puțin 10 piercinguri vizibile fiecare, iar părul lor negru-albăstrui părea lins de o vacă. Au început să îi șoptească ceva Emei, iar aceasta a încuviințat. Au trecut pe lângă masa noastră în grabă. Ema ne-a salutat dar nu ni le-a prezentat pe cele două prietene ale sale. Mi-a aruncat o privire în grabă, iar eu m-am trezit din nou cu expresia aceea de nătâng pe față.

Paula s-a grăbit să le preia comenzile și s-a îndreptat spre micul bar din fundul localului.

- Ce e cu Ema și punkerițele alea? a spus Andrei după ce a luat o gură din capucino.

- Nu știu, dar niciodată nu mi-am închipuit că Ema ar avea asemenea prietene, a zis Ana. Nu vreau să pară ca și cum le-aș judeca fără să le cunosc, dar pur și simplu Ema pare atât de... Ana își căuta cuvântul.

- Normală? am zis.

- Da, a spus Ana. Mi se pare ciudat că ea umblă cu fete ca cele două. Și a făcut un semn cu capul spre masa lor. Adică, eu și Amalia ne-am întrebat tot timpul ce fel de prieteni are.

A făcut o mică pauză. Îi era greu să vorbească despre prietena ei care dispăruse cu mai puțin de 24 de ore în urmă. Iar eu am stat puțin să mă gândesc la ce a zis Ana referitor la prietenele Emei. Îmi plăcea de ea, mult de tot. Încă din prima clipă în care am văzut-o mi-a plăcut. Dar mereu când cineva o invita la o cafea sau ceva de genul, ea refuza. Și refuza pe toată lumea, fără excepții. Tare mi-aș fi dorit ca eu să fiu cel care sfidează toate regulile.

   - Dominic, a zis Ana vizibil tristă. Ești sigur că nu îl cunoști pe cel care a plecat cu Amalia din club?

Am lăsat cana pe masa neagră.

- Ana, dacă l-aș cunoaște, crezi că aș sta aici fără să fac nimic? Uiți că Amalia era și prietena mea, nu doar a ta?

De fapt, Amalia era mai mult decât o simplă prietenă pentru mine. Ea a fost prima mea iubită și va rămâne mereu prezentă în inima mea. Am fost împreună aproape trei ani.  Am căzut amândoi de acord că era mai bine să ne despărțim atunci când lucrurile au început să scârțâie și, în mod miraculos, am rămas prieteni. Prieteni buni.

Mi-am amintit de prima noastră întâlnire. Am fost la un film pe care știam sigur că voia să îl vadă. Am cumpărat floricele cu unt și câte un pahar mare de cola. Când am intrat în sala de cinema era întuneric beznă. Filmul era pe cale de a începe. Nu vedeam nimic în fața ochilor. Auzeam voci pline de entuziasm șoptind despre cât de marfă urma să fie filmul. Eu mă gândeam doar la cât de marfă ar fi fost dacă veneam cu cinci minute mai devreme. Nu am avut încotro și am rugat-o pe Amalia să își aprindă telefonul, astfel încât să avem măcar un strop de lumină. Eu nu puteam face asta pentru că aveam mâinile ocupate cu floricelele și sucul. Mulțumită luminii date de telefon am reușit să ne găsim locuri în ultimul rând. Apoi a început filmul... A fost, sincer, cel mai plictisitor film din câte am văzut în viața mea. Și nu am văzut puține. Nu s-a întâmplat mare lucru pe parcursul celor două ore cât a durat acesta. Apoi am poposit la un restaurant fast-food pentru a mânca ceva. După aceea ne-am plimbat prin frumosul parc din oraș. O plimbare de care îmi voi aminti mereu cu drag. Am zâmbit melancolic. Acei ani au fost cei mai frumoși din viața mea de până acum. Nu credeam că voi găsi pe cineva la fel ca Amalia.

Am început să vorbim despre școală. Mi se părea că ceilalți și-au dat seama la ce mă gândeam și s-au hotărât să schimbe subiectul. Le eram recunoscător pentru asta. Orele ce au urmat au trecut ca și cum nu ar fi existat. Ana era entuziasmată în legătură cu ședința foto din viitor. Încă nu s-a hotărât cu ce urma să se îmbrace, dar era convinsă că își va găsi ceva spectaculos. Andrei aștepta în schimb banchetul, unde urma să fie DJ. Aveam încredere în gusturile sale în materie de muzică. În schimb, Emil nu era prea încântat de acest lucru. Și el a concurat pentru postul de DJ dar profesorii care se oupau de organizarea banchetului au decis că melodiile pe care acesta s-a decis să le copieze pe un CD și să le prezinte erau puțin cam prea exagerate.  Nu știu ce a fost în capul lui. Cum sa pui 20 de piese de dubstep pe un CD și să îl dai unor profi de peste 40 și ceva de ani să-l asculte?

Eu unul așteptam vara. Să scap de nenorocitul de bacalaureat și să mă înscriu la o facultate aici, în Maicob. Am vorbit și cu ai mei. Erau de acord, cu o condiție: să fiu la buget. Și îi înțelegeam la perfecție. Dacă intram la facultate și trebuia să plătesc, nu aveam habar cum se vor descurca. Nu puteam să stau în chirie și să fac și facultatea pe bani. Atunci cred că eram nevoit să fac naveta de la aproape 60 de kilometri, zilnic. Eram destul de încrezător că voi reuși să iau note mari la examen și că voi intra la facultate pe un loc pentru bugetari. Iar după ce vor trece toate emoțiile, voi avea două luni de libertate pe care eram hotărât să le petrec aici, în oraș.

Am aruncat o privire spre ceasul rotund de pe perete. Era aproape ora 22. Cafeneaua se închidea peste o oră și noi am stat mai mult decât ne-am propus atunci când am venit. Eu unul nu eram obosit, durerea cap cu care m-am trezit s-a mai liniștit, iar acum era mai mult decât suportabilă. Mâine aveam un test la geografie și încă unul la istorie, după cum a ținut să sublinieze Ana. Iar în cazul zilelor cu mai multe teste, câteva ore de somn în plus erau bine venite.

I-am strigat Paulei să ne aducă nota de plată. Aceasta a venit imediat. Fiecare ne-am plătit consumația și i-am lăsat câte un leu bacșiș. Credeam că era mai mult decât suficient. În fond, dacă toate mesele ar fi fost ocupate și toți i-ar lăsa câte un leu, ar face 40 de lei dintr-un foc. Unii munceau pe brânci pentru banii ăștia. Ne-am îmbrăcat, am salutat-o pe chelneriță și ne-am îndreptat spre ieșire.

Afară încă ningea. Fulgii mari de zăpadă cădeau liniștiți peste pătura albă formată în ultimele ore. La lumina felinarelor vechi de pe străzi se vedeau ca o ploaie de stele. Am rămas tăcuți pentru câteva clipe, urmărind cu atențe minunatul dans al fulgilor de nea. După ce ne-am delectat cu acest spectacol, ne-am spus ultimele saluturi pe ziua de azi și ne-am îndreptat fiecare spre casă.

Cafeneaua fiind aproape de liceu însemna că eu aveam cel mai mult de mers până să ajung la micuțul meu apartament în care locuiam cu chirie. Aveam noroc că și Andrei venea tot în direcția mea. El locuia la câteva străzi depărtare de mine.

În timp ce mergeam pe străzile necirculate la această oră, m-am  gândit din nou la Amalia și la felul în care arăta seara trecută. Privirea pierdută a fetei mă bântuia în clipele acelea. Nu le puteam spune asta părinților ei. Lui Andrei în schimb... Nu știam dacă să-i zic sau nu. Mai devreme părea să nu mă creadă când i-am zis că nu îmi amintesc nimic din noaptea trecută, în afară de chestiile ce mi-au apărut ca prin minune în minte la școală. I-am aruncat o privire. Mergea încet și avea o expresie pe care nu am văzut-o prea des la el. Ceva îl măcina. Andrei era de obicei un tip care vedea mereu partea plină a paharului. Prea puține lucruri aveau darul de a-l demoraliza. Nu știam la ce se gândește și m-am hotărât să nu îl întreb.

- Auzi? am spart eu tăcerea aceea stânjenitoare care s-a așternut între noi.

Andrei a clipit de prea multe ori în intervalul de câteva secunde.

- Da?

- Mi s-a părut că erai puțin cam sceptic astăzi, când ți-am zis că nu știu mai nimic din ce am făcut noaptea trecută.

- La asta mă gândeam acum. Scuze dacă așa ți s-a părut. Te cred. Se mai întâmplă.

M-a bucurat faptul că avea încredere în mine. Însemna mult. Așa că am decis să îi spun și lui despre felul în care arăta Amalia când am văzut-o ultima oară.

- E mai bine să nu le spui părinților ei acest lucru. Și așa cred că sunt morți de îngrijorare.

- Și eu cred la fel.

Am mai povestit puțin despre lucruri mărunte. Și am tot povestit până am ajuns pe strada Potcoavelor. De aici ne despărțeam. Andrei o lua la stânga, iar eu mergem în față. Mai aveam puțin de mers. Poate cinci minute sau mai mult. În unele locuri, becurile felinarelor erau arse. Uram lucrurile acestea. Trebuia să merg pe străzi pustii, întunecate. Blocurile nu mă ajutau nici ele. Majoritatea ferestrelor aveau rulouri care erau lăsate în jos, iar cele care nu aveau nimic care să le acopere îmi făceau în ciudă prin intermediul luminii slabe a unor televizoare aprinse. Luna încerca să mă ajute, fără prea mare succes.

Pe lângă faptul că era întuneric beznă, mai era și o liniște de mormânt. Mă simțeam prins într-un film de groază, monstrul sau ucigașul în serie ce era pe urmele mele ascunzându-se în spațiile înguste dintre blocuri. Nu îmi plăcea senzația pe care o aveam. Mi se părea că eram urmărit de cineva. Sau de ceva. Am grăbit puțin pasul, sperând că voi ajunge cât de curând la intrarea în blocul meu.

Când am trecut pe lângă spațiul dintre două blocuri, de pe un tomberon a sărit o pisică. M-am speriat pe moment. Pisica a rămas ca înghețată în fața mea. Iar eu stăteam și o priveam în acei ochi sticloși, care reflectau puțina lumină pe care o dădea luna. Mi se părea că mă studiază cu atenție. Când am făcut un pas în față, pisica s-a dat la o parte pentru a-mi face loc. După ce am făcut câțiva pași, m-am uitat în spate. Era tot acolo, privindu-mă. Am mai mers puțin și m-am întors din nou, nu știu de ce. Nici urmă de vreo pisică. M-am întors spre locul în care stătuse mai devreme și m-am uitat după urme de lăbuțe pe zăpadă. Nu am găsit nimic. Era ca și cum nici n-ar fi existat.

Nu m-am mai gândit la asta. În fond, era doar o mâță din cauza căreia aproape făcusem un infarct. Și așa nu îmi erau ele prea dragi. Mi-am văzut liniștit de drum. Până când am ajuns în fața blocului se făcuse aproape ora 23. Am dat să intru în clădirea de opt etaje, dar ceva mi-a atras atenția.

Lângă scările de la intrare se afla o bătrână. Era învelită cu niște pături subțiri, dar nu tremura. Eu unul nu puteam aprecia temperatura de afară. Aburi denși îi ieșeau din gură, iar din colțurile ochilor îi curgeau lacrimi. Trebuia să fie destul de frig, numai că eu, la fel ca atunci când am plecat spre școală, nu simțeam asta. La început nu m-a văzut. Stătea doar acolo, așteptând să mai treacă încă o noapte din această iarnă. Îmi era milă de ea. Am scos portmoneul din buzunarul mic al genții de umăr și am căutat niște mărunțiș. Aveam două bancnote de un leu. Le-am scos din portmoneu și m-am îndreptat spre bătrână.

Când am ajuns lângă ea, aceasta și-a ridicat privirea și s-a uitat la mine preț de câteva clipe. Avea fața plină de riduri, semnele inevitabile ale trecerii timpului neiertător. Chipul îi era blând și ars de soarele verii ce a trecut. Iar ochii. Ochii îi erau de un albastru magnific, cum nu am mai văzut în viața mea. Emanau înțelepciune și onestitate.

I-am întins cele două bancnote fără să spun nimic. Bătrâna s-a uitat la ele pentru o secundă sau două și apoi a spus:

 - Îți mulțumesc, tinere, pentru bunătate, dar nu îi pot accepta. Nu am venit aici pentru a cerși. Doar am căutat un adăpost.

- Atunci, gândiți-vă că m-ați ajutat cu ceva. Iar eu v-am plătit. Știu că nu sunt mulți bani dar...

Nu am apucat să termin ce aveam de spus. Bătrâna s-a ridicat în picioare și a zâmbit.

- Atunci, pentru banii aceștia, îți voi citi în palmă.

Eu unul nu credeam în chestiile astea. Mi se păreau scamatorii jalnice, trucuri pe care unii le foloseau pentru a-i stoarce de bani pe creduli. Dar, pentru doi lei, de ce nu?

- Te rog să îmi arăți palma stângă.

Mi-am așezat palma stângă în mâinile pline de bătături ale bătrânei. Aceasta a studiat atent liniile despre care se spune că ți-ar arăta dacă urmează să ai o viață lungă sau scurtă, dacă o să ai noroc în dragoste, bani și alte aiureli. După câteva minute am început să mă plictisesc. Bătrâna continua să se uite cu atenție la palma mea, iar eu deja îmi făceam scenarii despre ceea ce urma să îmi spună. „O să ai o viață lungă, te vei căsători cu o fată ce-ți va apărea în vis și vei avea trei copii.” Dar în loc de aceste lucruri, bătâna mi-a zis:

- Ai primit un dar rar. Un dar care îți va schimba viața. Trebuie să înveți cum să trăiești cu el și nu îl poți lăsa să îți controleze viața. Iar dacă alegi să îl ignori, o parte din inima ta ar putea dispărea pentru totdeanua. Soarta multora stă acum în mâinile tale.

După ce a zis ce avea de zis, bătrâna a plecat. Eu stăteam acolo, încercând să înțeleg ceea ce tocmai mi-a spus. Ce dar am primit? Nimic din câte puteam să îmi amintesc. Ultima dată când am primit ceva a fost de Crăciun. Și niciunul dintre chestiile pe care le-am primit nu puteau să îmi „controleze viața”. Era ridicol. Ultima parte, „soarta multora stă acum în mâinile tale” mi se părea și mai aiurea.