V-am prezentat, de curand, rezumatul unei carti care nu a fost inca publicata de editurile noastre, o carte scrisa de Razvan Timar. Daca doriti sa cititi rezumatul si alte chestiute, puteti sa dati click
aici. Ei bine, cativa dintre bloggerii nostrii s-au aratat interesati, asa ca
Antonia,
Bianca,
Ioana si
Maria, au postat pe blogul lor despre 'Atins de intuneric'. Apropo, a remarcat cineva cat de bine suna titlul?
Asa, trecand peste - ca sa nu uit -, Razvan doreste sa va transmita un mesaj.
Vă mulțumesc tuturor pentru
ajutor și interesul arătat față
de mica mea operă! Nici nu am cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o
simt atunci când deschid link-urile voastre și citesc articolele. Chiar
nu se putea mai bine de atât! Acum sper doar să nu vă înșel
așteptările, iar aventurile lui Dominic să își găsească loc în
bibliotecile tuturor cât mai repede :)
Si acum sa trecem la partea in care va dau ce v-am promis, si anume primele 2 capitole ale cartii lui Razvan. Acum am sa va las doar primul capitol, pentru ca e destul de lung si o sa revin si cu al doilea cat de curand. Pana atunci, enjoy si nu uitati ca Razvan asteapta parerea voastra! ^^ Sa-l ajutam sa-si gaseasca o editura in Romania!
- Capitolul 1 -
AMINTIRI,
PARTEA I
M-am
trezit cu o durere incredibilă de cap. Simțeam cum lumea se învârtea în jurul
meu, iar eu nu puteam face nimic pentru a o opri. Cu un efort enorm m-am
ridicat din pat. Eram în camera mea. Soarele se străduia să își facă loc prin
micile spații care separau perdeaua în zeci de culori și modele de peretele
proaspăt zugrăvit. Încă nu puteam să-mi deschid ochii în totalitate. Vedeam
totul ca prin ceață.
Hainele
îmi zăceau pe podea mototolite în ultimul hal. Emanau un miros puternic de
tutun care îmi făcea greață. Nu îmi aminteam unde am fost noaptea trecută, deci
nici poveste să știu ce am făcut sau cum am ajuns acasă. Pentru un moment mi
s-a părut că văd o pată închisă la culoare, destul de mare, pe gulerul
tricoului meu gri. Am clipit de vreo șase, șapte ori pentru a-mi limpezi vederea
de mahmur. Două chestii au ieșit la iveală: era trecut cu puțin peste ora 13,
ceasul deșteptător care mă enerva zi de zi era răsturnat, ceea ce însemna că
aveam alarma pornită dar am oprit-o în modul meu zombi; iar tricoul chiar îmi
era pătat.
Nu
m-am obosit să îl verific. Probabil doar vărsasem ceva pe el prin nu știu ce bar
am fost azi-noapte. L-am lăsat să zacă pe podea, îmi era indiferent. M-am uitat
rapid la telefon. Zece apeluri nepreluate. Super! Apoi mi-am amintit ce zi era
astăzi: miercuri. Deci aveam școală... Care a început cu câteva minute în urmă.
În acest moment eram nespus de bucuros că aveam orele de după-masă și că nu
riscam prea multe absențe azi. Una, maxim două.
Am
trecut prin baie pentru un duș rapid, m-am spălat pe dinți, după care m-am
oprit puțin și pe la marele meu dulap în care îmi țineam hainele și am ales la
întâmplare o pereche de blugi puțin cam vechi și un tricou despre care se vedea
că avea cel puțin trei ani după culorile nu prea vii. Peste tricou am tras în
grabă o bluză un pic cam subțire pe care am găsit-o pe spătarul scaunului de la
birou. Îmi era prea lene să deschid din nou dulapul și să caut una mai groasă.
Geaca groasă de iarnă mă aștepta pe cuierul micuț de pe holul îngust, iar
ghetele negre erau aruncate la întâmplare, una dintre ele fiind peste paltonul negru
pe care, cred că, l-am purtat noaptea trecută.
Nu
am mai apucat să mănânc ceva, dar zău că nu aveam nevoie de mâncare în momentul
ăsta! Tot ce îmi doream era să îmi treacă durerea asta nenorocită de cap cât
mai repede. Ușa s-a închis cu un click! atât
de puternic încât am crezut că timpanele îmi vor ceda și voi rămâne surd. Nu a
fost așa, spre norocul meu. Am coborât cât de repede am putut scările de la
etajul șase până jos. Când am ajuns la parter, mi se părea că am alergat la
maraton, atât eram de obosit. Ca să nu mai pomenim de cât de mult am transpirat
sau de greutatea cu care respiram. Trebuie să fac mai multă mișcare, asta era
sigur.
Cu
toate că soarele era prezent și încerca să încălzească atmosfera, încă se simțea
că e iarnă. Frigul era prezent și nu ierta, dovadă fiind bălțile de apă înghețate
bocnă și vegetația uscată din micul părculeț din fața blocului, toată acoperită
cu un strat fin de chiciură sclipitoare. Iar eu nu simțeam frigul ca în alte
zile. Ciudat! Acum mi se părea mai degrabă începutul lui decembrie decât sfârșitul
lui februarie. M-am uitat rapid la un termometru pus în fereastra unui vecin de
la parter. Minus 13 grade Celsius. Și eu de ce aveam impresia că era cu mult
mai cald? Vedeam cum îmi ieșeau aburi asemănători fumului de țigară pe gură
atunci când expiram, dar asta nu era o chestie care să indice temperatura. În
fine. Poate aveam vreo boală de care nimeni nu mai auzise până acum, care te
făcea să crezi că temperatura este mai mare decât în realitate.
Era
absurd. Nu îmi venea să cred ce teorie ridicolă am născocit! M-am îndreptat
spre stația de autobuz cu zâmbetul pe buze. Vântul a început să bată cu putere
când mai aveam puțin de mers. Rafalele reci îmi biciuiau fața și îmi făceau
drumul să pară mult mai lung. Când am ajuns în stația veche și mâncată de timp,
m-am uitat repede pe foaia de hârtie roșie unde erau trecute orele la care
circula singurul autobuz ce trecea prin această zonă a orașului. Am verificat
ora pe telefon. Mai aveam de așteptat patru minute până ajungea mijlocul meu de
transport.
Mi-am
scos telefonul din buzunar din nou, m-am chinuit ceva timp până să rezolv
puzzle-ul complicat al căștilor încâlcite și am început să ascult muzică.
Volumul era la maxim, ca de obicei. Și, dacă atunci când am încuiat ușa mi s-a
părut că sunetul produs era atât de puternic încât să-mi afecteze timpanele,
acum am simțit, la propriu, o durere insuportabilă la nivelul urechilor, care
se alia cu migrena puternică pentru a-mi face capul să pară că urma să explodeze
în orice clipă.
Am
îndepărtat repede căștile din urechi fiindcă telefonul se afla în buzunarul
gecii și nu puteam opri muzica în timp util. Acum atârnau și, fiind destul de
lungi, aproape că atingeau trotuarul. Iar eu auzeam muzica perfect. M-am
aplecat să le ridic și le-am îndesat în buzunar, lângă telefon, pentru că nu
aveam timp să stau să opresc muzica. Autobuzul roșu a ajuns în stație și, din
proprie experiență, știam că șoferul nu era genul care să aștepte după mine
până îmi rezolvam problemele.
Am
urcat în autobuzul ticsit de bătrâni. Nu aveam loc nici să merg să îmi validez
biletul cumpărat de la micul automat din în stație. În ultima vreme mă gândem
tot mai serios să îmi fac abonament deoarece în ultima perioadă controalele
s-au înmulțit mai ceva ca ciupercile după ploaie. Și, colac peste pupăză, aveam
de mers vreo zece stații până să ajung la școală. Cum spațiul personal era o
comoară neprețuită, de care nimeni nu se bucura în acest moment, am lăsat
muzica pornită. Mă enerva să aud cum se schimbă constant melodiile, iar eu mai
aveam de mers până la destinație destul de mult. În plus, știam că nu mai aveam
decât vreo 65% din energia bateriei, iar aceasta se va epuiza rapid. M-am uitat
în jur să văd dacă găseam vreun cunoscut. Nu. După cum spuneam, ticsit de
bătrâni care se plimbau zilnic cu autobuzul din lipsă de ocupație. Niciunul nu
părea deranjat de muzica mea, pe care aveam impresia că doar eu o auzeam
limpede.
Afară a început să ningă. Așa, ca
din senin, fără niciun avertisment. Acum câteva minute era soare cu dinți, iar
acum cerul era cenușiu și amenințător. Capriciile naturii! Fulgi mari se izbeau
de geamurile autobuzului, desenând modele complexe pe ele. Nu a durat mult până
când tot orașul a fost îmbrăcat într-un strat delicat de zăpadă albă ce
continua să crească.
Când, în sfărșit, am ajuns la stația
din fața liceului, am văzut semnele care spuneau clar că era pauză. Toată lumea
se îngrămădea să iasă din curtea liceului și să meargă la cel mai apropiat
magazin pentru o cafea caldă sau un ceai fierbinte. Eu am intrat în clădirea în
care urma să îmi petrec următoarele cinci ore. Liceul la care învățam, Sf.
Astion, era o clădire impunătoare cu cinci etaje, împodobită cu decorațiuni
superbe, prezentând atât motive florale cât și animale, cu o curte spațioasă în
fundul căreia se afla o altă clădire, ceva mai mică, ce adăpostea sala de
sport. Curtea școlii era perfectă pentru cei aproape 300 de elevi care
frecventau cursurile acestei instituții nu doar datorită spațiului generos de
care dispuneau, ci și mulțumită celor câteva locuri ferite de privirile
profesorilor în care mai mult de jumătate din elevi mergeau pentru a fuma pe
ascuns.
După ce ușile din lemn masiv de
la intrare s-au închis în urma mea, sunetul fiind din nou exagerat de puternic,
am urcat scările de marmură până la cel de-al treilea etaj. Holul era lung și
pustiu. Mă miram, pentru că de obicei nu aveai loc să mergi nici măcar până la
baie de lumea care se strângea în mici grupuri pentru a bârfi sau a discuta
despre ora care tocmai trecuse. Acum era lipsit de viață.
Când am trecut pe lângă prima
sală de clasă din drum am auzit vocea autoritară a domnului Pascu,
profesorul de matematică. Se părea că acesta nu a reușit să ajungă la
timp pentru a preda lecția și s-a hotărât să-i țină pe elevi și în pauză pentru
alte zece minute de chin. Mi-am continuat drumul spre clasa mea, aflată la
capătul holului. Din fiecare sală auzeam vocea unui profesor. Era limpede
pentru mine că la fel era și cu clasa mea, așa că m-am hotărât să fac cale
întoarsă până la scări și să aștept soneria care anunță sfârșitul pauzei.
Din fericire, nu a trebuit să aștept
prea mult. Imediat după ce am ajuns la scări am auzit clopoțelul. Sunetul ascuțit
al acestuia mă zgâria pe creier, dar am îndurat totul cu stoicism. Rând pe
rând, ușile tuturor sălilor se deschideau numai pentru ca la o secundă sau două
să se închidă cu un buf!
Am pornit din nou spre sala mea
de clasă. Când am deschis ușa, toți au încremenit crezând că profesorul care
tocmai a ieșit s-a întors și au revenit la ceea ce făceau imediat după ce au
văzut că nu era niciun pericol. M-am îndreptat spre locul meu obișnuit și l-am
căutat pe Andrei, colegul și prietenul meu cel mai bun prin clasă. L-am văzut
vorbind cu Ema, fata care s-a transferat la începutul anului de la alt liceu.
Discutau ceva ce părea destul de important judecând după expresia șocată de pe
fața Emei. Și nu erau singurii care discutau cu înflăcărare despre ceva. Toată
clasa era împărțită în grupulețe, nu mai mari de cinci persoane, care discutau
fără întrerupere încă de când am intrat în clasă.
Andrei nici
măcar nu m-a observat și, cum era prea prins în acea conversație despre care nu
știam nimic, am decis să nu mă amestec și să mă așez liniștit în ultima bancă,
acolo unde îmi aveam locul. Urma să îl iau la întrebări cât de curând. La cum
îl știam, avea să îmi spună totul. Nu era nicio grabă.
În timp ce toată lumea povestea,
ușa sălii s-a deschis. Pe ea a intrat nimeni altul decât încântătorul domn
Pascu. Hip hip ura! Aveam matematică! Toți s-au grăbit spre locurile lor atunci
când silueta înaltă și cu aspect acvilin a profesorului s-a apropiat de catedră.
- Ce faci? m-a întrebat Andrei în
timp ce băteam palma, felul nostru de a ne saluta.
- Sincer să-ți spun, nu prea
bine. Am o durere îngrozitoare de cap și...
- După o asemenea seară, îmi
imaginez și eu că te doare tărtăcuța, a spus colegul meu de bancă cu un zâmbet care
dădea de înțeles că am petrecut împreună în noaptea trecută și că a fost ceva
de pomină.
De ce nu-mi puteam aminti nimic?
Această întrebare pur și simplu nu mă lăsa în pace. Apoi m-am hotărât să
abandonez subiectul. Pentru moment.
Pascu a început să facă prezența și
a ajuns periculos de aproape de Andrei. Nu puteam risca să îl țin de vorbă și să
nu fie atent. Pascu era cunoscut ca fiind un profesor care urăște elevii ce nu
sunt atenți, iar metodele sale de răzbunare variau de la mustrare în fața
clasei, pe care o consideram delicioasă atâta timp cât nu era vorba despre mine
sau Andrei, și până la un subiect special la unul dintre magnificele teste pe
care le concepea special pentru noi.
- Iorga, a strigat profesorul.
Vocea lui s-a auzit limpede până și în fundul clasei.
- Prezent, i-a răspuns Andrei.
Apoi a trecut mai departe.
- Despre ce discutai cu Ema? i-am
șoptit.
- Nu ai auzit de Amalia? mi-a
răspuns, el șocat, trecându-și mâna prin părul lung și închis la culoare. Așa
făcea atunci când era nervos sau entuziasmat de ceva.
Am afișat o expresie nedumerită.
Amalia era colegă cu noi. M-am uitat prin clasă și nici urmă de ea.
- Ce s-a...
- Popa.
- Prezent, am răspuns.
Acesta eram eu. Dominic Popa. Un
nume mai puțin obișnuit, știu, dar pe parcursul anilor am ajuns să îl
îndrăgesc. Mama l-a ales. Era o femeie credincioasă, iar despre numele meu mai diferit
mi-a zis că înseamnă „al Domnului”. Sau ceva de genul.
Pascu a continuat cu prezența.
Mai avea puțin, termina, și apoi urma să înceapă ora pe care toată lumea din
această clasă o detesta.
- Zaharia, a spus Pascu fără să
se obosească să se uite în prima bancă, locul în care stătea de obicei Amalia.
Nimeni nu a spus nimic. Parcă
le-au fost furate vocile de o vrăjitoare bătrână.
După vreo 30 de secunde de tăcere
stânjenitoare atât pentru noi cât și pentru profesor, Pascu s-a hotărât să își
ridice privirea din catalog (adora să vadă cum fiecare aveam note bunicele la
celelalte materii, iar la matematică mai mult de jumătate dintre noi eram pe
prag de corigență) și să vadă locul gol de lângă Ana Miron, cea mai bună
prietenă a Amaliei.
Pascu a scris data de azi în
rubrica pentru absențe, apoi și-a deschis culegerea cu copertă verde. Și-a
plimbat puțin privirea peste exerciții până a dat peste unul care l-a făcut să
schițeze un zâmbet. Asta nu-mi mirosea a bine. Deloc.
- Deschideți culegerile la pagina
166. Exercițiul 20.
M-am uitat și eu la exercițiu.
Era lung, foarte lung. Nici măcar nu îndrăzneam să încep să mă gândesc la o
modalitate prin care să pot să îl rezolv. Mi se părea complicat prin simplul
fapt că ocupa aproape două rânduri ale paginii. Și la cum îl știam pe Pascu,
era cu siguranță cel mai complicat exercițiu tipărit pe această pagină.
- Să vedem cine o să spargă gheața
azi, a zis Pascu.
A deschis catalogul la
întâmplare. Atât eu cât și Andrei aveam degetele încrucișate, sperând să nu ne
rostească numele. Am răsuflat ușurați când am văzut că avea marea carte neagră
deschisă la mijloc.
- Bun. Domnișoară Rosin, dacă
sunteți amabilă.
Am văzut-o pe Ema cum se ridică
de pe scaunul ei, cum își părăsește fortăreața. Era încrezătoare în cunoștințele
sale. Puteam să văd asta după felul în care mergea. Buclele sale castanii
dansau în timp ce pășea către catedră ca o războinică. Era hotărâtă să ajungă
la tablă, pe chip i se citea determinarea, iar în ochii căprui parcă i s-a
aprins o flacără care ardea tot mai puternic. A ajun la tablă și a început să
scrie cu o viteză incredibilă. A rezolvat exercițiul fără ajutor. Pascu a părut
mulțumit. Ora de matematică s-a scurs mai repede în acea zi, deoarece Pascu s-a
hotărât să o țină pe Ema la tablă pentru încă patru exerciții.
Clopoțelul a anunțat pauza. Iar
astăzi am scăpat fără muntele de teme pe care îl primeam de obicei miercurea de
la Pascu. De îndată ce profesorul a ieșit din clasă, mi-am îndreptat privirea
spre Andrei. Acesta tocmai și-a scos un sandviș gigantic din rucsac și a
început să mănânce.
- Deci, ce s-a întâmplat cu
Amalia? l-am întrebat.
Andrei a luat o gură de suc de
portocale din sticla de pe bancă și a spus:
- A dispărut. Apoi a mușcat cu
poftă din sandviș.
M-am holbat preț de câteva
secunde la el. După ce a înghițit bucata de sandviș a continuat:
- Tu să îmi spui.
- Ce? am zis.
- Aseară, în Triumph, ai zis că ai văzut-o cu cineva.
În clipa aceea mi s-au derulat
prin fața ochilor o serie de imagini.
Era întuneric. Singurul lucru
care mă ajuta să văd ceva în bezna nopții era firma luminoasă a clubului Triumph. Aceasta arunca un spectru
multicolor pe trotuar. Eu înghețam așteptând pe cineva. După câteva clipe,
Andrei a apărut. S-a dat cu o cantitate enormă de gel pentru a-și îmblânzi
pletele rebele, era îmbrăcat într-o pereche de blugi albi și o geacă de piele
pe sub care se vedea cămașa crem. Ne-am salutat și apoi am intrat în club.
Scena s-a mutat în interiorul
clubului. Se părea că am sărit peste o oră sau două. Muzica era asurzitoare, ca
de obicei, și era fum peste tot. Fum de țigară, înecăcios, și fum creat de
aparate speciale, pentru atmosferă. Sincer, nu știu ce rost aveau acele aparate
fiindcă fumul de țigară era predominant. Patronii ar diminua o parte din
cheltuieli dacă ar renunța la aparatele de fum. Eu eram la masă cu Andrei și cu
alți colegi: Ana, Emil, Mihai și Gabi. Iar dacă Ana era aici, Amalia nu putea
să fie prea departe. Eu m-am scuzat, am plecat de la masă și m-am îndreptat
spre toaletă. Băusem puțin cam mult și simțeam nevoia să-mi clătesc fața cu apă
rece.
Atunci am văzut-o pe Amalia. Se
afla într-un separeu care se dorea privat. Ghinionul ei era că din unghiul în
care mă aflam puteam să văd totul mult prea bine. Lângă ea se afla un tip
înalt, îmbrăcat în blugi și o geacă subțire de piele ponosită sub care avea un
tricou negru cu desene tribale ciudate. Avea pe puțin 22 de ani. O privea
insistent, iar ea nu își putea lua ochii de la el. Părea oarecum hipnotizată.
Tipul s-a apropiat de Amalia și a sărutat-o. Pentru o secundă mi s-a părut că
din colțul gurii Amaliei s-a scurs o substanță sclipitoare, dar după ce am
clipit nu am mai văzut nimic. Amalia i-a mai aruncat o privire băiatului după
care cei doi s-au ridicat și au ieșit din separeu.
Au trecut extrem de aproape de
mine. În timpul în care i-am văzut, m-am temut că Amalia avea să mă recunoască.
Când m-am uitat la ea am văzut că avea o privire pierdută. Părea beată. Sau
drogată. Să fi fost ambele? Pentru o clipă m-am temut că acel tip i-a dat ceva și
acum urma să profite de o fată fără apărare, pe nu știu ce alee jegoasă. Așa că
am decis să îi urmăresc.
Cei doi au ieșit din club și s-au
îndreptat spre blocurile aflate în apropiere. Am mers cât de aproape de ei am
putut. După ce am ajuns la 100 de metri de club nu mai vedeam nimic din cauza
lipsei luminii artificiale. Aproape că m-am dat bătut, când un urlet a spart
liniștea acestei nopți geroase. Urletul nu era cel al unei fete cum mă așteptam,
ci mai degrabă al unei fiare sălbatice.
Asta a fost tot. M-am întors în sala de clasă,
iar Andrei se uita la mine ca și cum aș fi o fantomă.
- Ce v-am spus aseară? l-am
întrebat.
- Că ai văzut-o pe Amalia plecând
cu cineva.
- Ok...
Bun. Deci o parte din seara
trecută puteam să mi-o amintesc. Eram convins că aceasta nu era decât o piesă
dintr-un puzzle mult mai complex care se așternea în fața mea. Una mică de tot.
Triumph deschidea la 23. Eu stăteam
în fața clubului de când ușile acestuia s-au deschis și le-au permis celor care
așteptau să intre. Andrei a ajus la aproximativ o jumătate de oră după mine.
Apoi am mai stat la taclale cu prietenii mei o oră, poate două. Deci pe la unu,
unu jumătate am ieșit după Amalia și misteriosul ei partener. Știam că am ajuns
acasă mult mai târziu. Dacă aș fi ajuns pe la trei să zicem, cu siguranță nu aș
fi dormit așa de mult.
- Și pe la ce oră am plecat din Triumph?
- Imediat după ce ne-ai zis de
Amalia. Eu, Emil și Ana am vrut să luăm un taxi și să te lăsăm și pe tine
acasă, tu ai preferat să mergi pe jos.
Eu? Să prefer să merg aproape doi
kilometri pe jos, singur, într-o noapte de februarie în loc să merg cu un taxi
confortabil, împreună cu cel mai bun prieten al meu? Nu semăna cu ceva ce aș fi
făcut.
- Părinții Amaliei au vrut să
vorbească cu tine, așa că le-am dat numărul tău de telefon.
- Zece apeluri nepreluate, am
spus.
- Da. M-au sunat să îmi spună că
nu ai răspuns.
- Chiar dacă le-aș fi răspuns, nu
îi puteam ajuta cu nimic, am zis. Apoi am continuat în șoaptă, pentru că voiam
să mă audă doar Andrei. Nu îmi amintesc decât foarte puțin din ce s-a întâmplat
noaptea trecută. Dacă nu îmi ziceai unde am fost, poate nici nu îmi aminteam că
am văzut-o pe Amalia.
- Nașpa, a zis Andrei.
Mi se părea că nu mă crede. Mă
străduiam să îmi amintesc detalii despre cel cu care a plecat Amalia. Înalt.
Purta blugi și avea o geacă de piele neagră. Avea părul negru, tuns scurt și
părea dat puțin gel, care îl făcea să pară că avea un arici pe cap. Urechile îi
erau ascuțite, precum cele ale elfilor din filme. Nasul era și el ascuțit și
lung. Iar pielea avea o nuanță atât de deshisă încât putea trece drept albă. Fața
îi era în formă de inimă: alungită în partea de jos și cu o frunte pronunțată.
I-am povestit detaliile lui
Andrei. El m-a sfătuit să le transmit aceste informații părinților Amaliei.
Avea dreptate. Probabil că erau foarte îngrijorați. Așa că i-am sunat, mi-am
cerut scuze pentru că nu le-am răspuns mai devreme la telefon și le-am spus și
lor ce îmi aminteam. Mi-au mulțumit pentru ajutor și apoi au închis telefonul.
Restul orelor au trecut repede.
La franceză nu am făcut nimic, deoarece profesoara noastră nu avea starea de
spirit necesară pentru a se lupta cu noi. Ora de informatică parcă nici nu a
existat. Iar cele două ore consecutive de română le-am petrecut în compania a
două subiecte minunate, pentru pregătirea necesară trecerii cu brio a
inevitabilului examen de bacalaureat.
Când ultimul sunet al clopoțelului
pentru ziua de azi s-a auzit, mi-am luat geanta de pe jos, am îmbrăcat repede
geaca și m-am îndreptat spre ușă. Am apucat să fac doar un pas afară din clasă
când l-am auzit pe Andrei strigându-mă. M-am oprit. Acesta m-a ajuns din urmă.
- Am vorbit cu Ana și Emil, a
început el.
Ana și Emil, colegii noștri, formau
un cuplu încă de când am început liceul. Ne înțelegeam foarte bine și deseori
ieșeam în oraș împreună cu ei.
- M-au întrebat dacă vrem să
mergem o oră la Yin/Yang.
M-am gândit la ofertă câteva
clipe.
- Sigur, de ce nu?
Am coborât scările până în curte,
apoi am ieșit în afara liceului. Nu m-am obosit să mă uit pe geam cât timp am
fost la ore. Uitasem că a început să ningă atunci când am venit la școală, iar
în timpul petrecut în completă izolare față de lumea din afara liceului s-a așternut
un strat destul de simpatic de zăpadă. Îmi plăcea la nebunie iarna! Adoram
faptul că trebuia să fiu atent la fiecare pas pe care îl făceam fiindcă nu îmi
doream ca fața, sau oricare altă parte a corpului în afara picioarelor, să facă
cunoștiință cu pământul. Iar ghetele cu care eram încălțat nu îmi erau de prea
mare folos. Erau foarte călduroase ce-i drept, dar aveau o talpă care mă ajuta
să cad mereu dacă nu eram atent.
Imediat au ieșit și cei doi
colegi pe care îi așteptam. Ana era o fată drăguță. Avea părul roșcat, lung
până la umeri. Purta niște ochelari mișto, cu rame roșii. Ochii verzi îi
avantajau pielea delicată, puțin bronzată. Acum era îmbrăcată cu un palton gri
lung, avea un fular ce părea făcut din vată de aceeași culoare. Emil, pe de
altă parte, avea pe el o vestă neagră. El era puțin mai înalt decât mine. Avea
ochi albaștri și părul de culoarea spicelor de grâu.
Ne-am îndreptat în grabă spre
local.
Yin/Yang era o cafenea aflată în apropierea liceului, situată la
parterul unei uriașe clădiri de birouri. Nu era prea spațioasă, în total având
cam 10 mese de patru persoane. În schimb era extrem de populară printre toți
elevii de la Sf. Astion. Și pe bună dreptate. Serveau o cafea foarte bună la un
preț rezonabil, ca să nu mai pomenesc despre băutura mea preferată de aici.
Încă de când mi-a propus Andrei să venim doar la ea m-am gândit.
Am găsit o masă liberă. În seara
asta era cam liniște în cafenea. Ne-am așezat la masă și ne-am dat hainele de
iarnă jos de pe noi. Nu a durat mult până să vină Paula, chelnerița. O cunoșteam
fiindcă a treminat anul trecut liceul la noi, dar nu a vrut să își continue
studiile așa că a ajuns să lucreze la Yin/Yang.
Din câte mi-a spus îi plăcea aici. Nu câștiga prea mult, singurul avantaj fiind
bacșișul bunicel. În plus, de multe ori avea ocazia să îi mai bârfească pe toți
profesorii care i-au displăcut.
- Cu ce vă servesc în această seară?
ne-a întrebat.
Ana și Emil au comandat o cafea și
un ceai respectiv. Andrei s-a hotărât asupra unui capucino. Asta comanda mereu
mulțumită spumei pe care o adora. Când Paula și-a întors privirea spre mine și
m-a întrebat ce vreau, am avut o satisfacție enormă spunând:
- O ciocolată caldă!
Aici aveau cea mai bună ciocolată
din câte am gustat în viața mea. Era densă și cremoasă, putând trece cu ușurință
drept budincă de ciocolată.
Paula a plecat, luând comanda
noastră cu ea și nu a durat mult până s-a întors cu tava pe care erau trei căni
de porțelan alb și una transparentă de sticlă. Ceaiul lui Emil semăna cu un sos
de roșii mult prea diluat. Paula ne-a dat fiecăruia cănile cu ce am comandat.
Am lăsat băuturile aburinde de o parte pentru o clipă. Nimeni nu voia să își
frigă limba pentru o gură de cafea, ceai sau ciocolată. Cum nu mai avea pe cine
să servească, Paula și-a tras un scaun de la o masă goală și s-a interesat
despre noutățile de la liceu. Ne-a întrebat lucruri de care, sincer, m-am
săturat să tot aud. Album, banchet și
bacalaureat. Astea erau, se pare, cele mai fierbinți subiecte în perioada asta.
După ce i-am spus că albumul urma să îl facem pe la sfârșitul lui martie sau în
prima jumătate a lui aprilie, dar că nu ne-am hotărât încă asupra unei firme și
că banchetul se va ține la același restaurant unde l-a avut și ea, chelnerița
simpatică ne-a pus o întrebare aparent banală:
- Dar unde e Amalia? Îmi e dor să
povestesc cu ea și speram să intre odată cu voi aici.
Cum niciunul dintre noi nu știam
ce s-a întâmplat cu prietena noastră, i-am zis doar că nu a fost astăzi la școală.
- Serios? a spus Paula mirată pe
bună dreptate. În cei patru ani de liceu, Amalia nu a lipsit de la școală decât
atunci când avea vreo răceală mai serioasă sau când avea loc un eveniment în
familie de la care nu putea lipsi sub nicio formă.
- Da, i-am răspuns. Nu știm ce e
cu ea, probabil are febră sau ceva asemănător.
Chiar când am terminat de
povestit cu Paula, ușa cafenelei s-a deschis și pe ea au intrat trei fete, una dintre
ele fiind Ema. I-am făcut cu mână colegei mele, iar aceast mi-a răspuns la
salut. Mi-am văzut refexia în porțelanul lucios și îmi venea să sparg cana.
Zâmbeam ca un idiot, iar ochii mi se topeau după ea. Am scuturat din cap ca
să-mi revin. Atunci când m-au văzut, cele două prietene ale Emei s-au făcut
albe la față. Le-am examinat puțin. Nu prea îmi venea să cred că o fată ca Ema
putea să umble cu cineva ce ele. Cele două erau gemene, machiate strident în
stil gothic, aveau cel puțin 10 piercinguri vizibile fiecare, iar părul lor
negru-albăstrui părea lins de o vacă. Au început să îi șoptească ceva Emei, iar
aceasta a încuviințat. Au trecut pe lângă masa noastră în grabă. Ema ne-a
salutat dar nu ni le-a prezentat pe cele două prietene ale sale. Mi-a aruncat o
privire în grabă, iar eu m-am trezit din nou cu expresia aceea de nătâng pe față.
Paula s-a grăbit să le preia
comenzile și s-a îndreptat spre micul bar din fundul localului.
- Ce e cu Ema și punkerițele
alea? a spus Andrei după ce a luat o gură din capucino.
- Nu știu, dar niciodată nu mi-am
închipuit că Ema ar avea asemenea prietene, a zis Ana. Nu vreau să pară ca și
cum le-aș judeca fără să le cunosc, dar pur și simplu Ema pare atât de... Ana își
căuta cuvântul.
- Normală? am zis.
- Da, a spus Ana. Mi se pare
ciudat că ea umblă cu fete ca cele două. Și a făcut un semn cu capul spre masa
lor. Adică, eu și Amalia ne-am întrebat tot timpul ce fel de prieteni are.
A făcut o mică pauză. Îi era greu
să vorbească despre prietena ei care dispăruse cu mai puțin de 24 de ore în
urmă. Iar eu am stat puțin să mă gândesc la ce a zis Ana referitor la prietenele
Emei. Îmi plăcea de ea, mult de tot. Încă din prima clipă în care am văzut-o
mi-a plăcut. Dar mereu când cineva o invita la o cafea sau ceva de genul, ea
refuza. Și refuza pe toată lumea, fără excepții. Tare mi-aș fi dorit ca eu să
fiu cel care sfidează toate regulile.
- Dominic, a zis Ana vizibil tristă. Ești sigur că nu îl cunoști pe cel
care a plecat cu Amalia din club?
Am lăsat cana pe masa neagră.
- Ana, dacă l-aș cunoaște, crezi
că aș sta aici fără să fac nimic? Uiți că Amalia era și prietena mea, nu doar a
ta?
De fapt, Amalia era mai mult
decât o simplă prietenă pentru mine. Ea a fost prima mea iubită și va rămâne
mereu prezentă în inima mea. Am fost împreună aproape trei ani. Am căzut amândoi de acord că era mai bine să
ne despărțim atunci când lucrurile au început să scârțâie și, în mod miraculos,
am rămas prieteni. Prieteni buni.
Mi-am amintit de prima noastră
întâlnire. Am fost la un film pe care știam sigur că voia să îl vadă. Am
cumpărat floricele cu unt și câte un pahar mare de cola. Când am intrat în sala
de cinema era întuneric beznă. Filmul era pe cale de a începe. Nu vedeam nimic
în fața ochilor. Auzeam voci pline de entuziasm șoptind despre cât de marfă
urma să fie filmul. Eu mă gândeam doar la cât de marfă ar fi fost dacă veneam
cu cinci minute mai devreme. Nu am avut încotro și am rugat-o pe Amalia să își
aprindă telefonul, astfel încât să avem măcar un strop de lumină. Eu nu puteam
face asta pentru că aveam mâinile ocupate cu floricelele și sucul. Mulțumită
luminii date de telefon am reușit să ne găsim locuri în ultimul rând. Apoi a
început filmul... A fost, sincer, cel mai plictisitor film din câte am văzut în
viața mea. Și nu am văzut puține. Nu s-a întâmplat mare lucru pe parcursul
celor două ore cât a durat acesta. Apoi am poposit la un restaurant fast-food
pentru a mânca ceva. După aceea ne-am plimbat prin frumosul parc din oraș. O
plimbare de care îmi voi aminti mereu cu drag. Am zâmbit melancolic. Acei ani
au fost cei mai frumoși din viața mea de până acum. Nu credeam că voi găsi pe
cineva la fel ca Amalia.
Am început să vorbim despre școală.
Mi se părea că ceilalți și-au dat seama la ce mă gândeam și s-au hotărât să
schimbe subiectul. Le eram recunoscător pentru asta. Orele ce au urmat au
trecut ca și cum nu ar fi existat. Ana era entuziasmată în legătură cu ședința
foto din viitor. Încă nu s-a hotărât cu ce urma să se îmbrace, dar era convinsă
că își va găsi ceva spectaculos. Andrei aștepta în schimb banchetul, unde urma
să fie DJ. Aveam încredere în gusturile sale în materie de muzică. În schimb,
Emil nu era prea încântat de acest lucru. Și el a concurat pentru postul de DJ
dar profesorii care se oupau de organizarea banchetului au decis că melodiile
pe care acesta s-a decis să le copieze pe un CD și să le prezinte erau puțin
cam prea exagerate. Nu știu ce a fost în
capul lui. Cum sa pui 20 de piese de dubstep pe un CD și să îl dai unor profi
de peste 40 și ceva de ani să-l asculte?
Eu unul așteptam vara. Să scap de
nenorocitul de bacalaureat și să mă înscriu la o facultate aici, în Maicob. Am
vorbit și cu ai mei. Erau de acord, cu o condiție: să fiu la buget. Și îi înțelegeam
la perfecție. Dacă intram la facultate și trebuia să plătesc, nu aveam habar
cum se vor descurca. Nu puteam să stau în chirie și să fac și facultatea pe
bani. Atunci cred că eram nevoit să fac naveta de la aproape 60 de kilometri,
zilnic. Eram destul de încrezător că voi reuși să iau note mari la examen și că
voi intra la facultate pe un loc pentru bugetari. Iar după ce vor trece toate
emoțiile, voi avea două luni de libertate pe care eram hotărât să le petrec
aici, în oraș.
Am aruncat o privire spre ceasul
rotund de pe perete. Era aproape ora 22. Cafeneaua se închidea peste o oră și
noi am stat mai mult decât ne-am propus atunci când am venit. Eu unul nu eram
obosit, durerea cap cu care m-am trezit s-a mai liniștit, iar acum era mai mult
decât suportabilă. Mâine aveam un test la geografie și încă unul la istorie,
după cum a ținut să sublinieze Ana. Iar în cazul zilelor cu mai multe teste,
câteva ore de somn în plus erau bine venite.
I-am strigat Paulei să ne aducă
nota de plată. Aceasta a venit imediat. Fiecare ne-am plătit consumația și i-am
lăsat câte un leu bacșiș. Credeam că era mai mult decât suficient. În fond,
dacă toate mesele ar fi fost ocupate și toți i-ar lăsa câte un leu, ar face 40
de lei dintr-un foc. Unii munceau pe brânci pentru banii ăștia. Ne-am îmbrăcat,
am salutat-o pe chelneriță și ne-am îndreptat spre ieșire.
Afară încă ningea. Fulgii mari de
zăpadă cădeau liniștiți peste pătura albă formată în ultimele ore. La lumina
felinarelor vechi de pe străzi se vedeau ca o ploaie de stele. Am rămas tăcuți
pentru câteva clipe, urmărind cu atențe minunatul dans al fulgilor de nea. După
ce ne-am delectat cu acest spectacol, ne-am spus ultimele saluturi pe ziua de
azi și ne-am îndreptat fiecare spre casă.
Cafeneaua fiind aproape de liceu
însemna că eu aveam cel mai mult de mers până să ajung la micuțul meu
apartament în care locuiam cu chirie. Aveam noroc că și Andrei venea tot în
direcția mea. El locuia la câteva străzi depărtare de mine.
În timp ce mergeam pe străzile
necirculate la această oră, m-am gândit
din nou la Amalia și la felul în care arăta seara trecută. Privirea pierdută a
fetei mă bântuia în clipele acelea. Nu le puteam spune asta părinților ei. Lui
Andrei în schimb... Nu știam dacă să-i zic sau nu. Mai devreme părea să nu mă
creadă când i-am zis că nu îmi amintesc nimic din noaptea trecută, în afară de
chestiile ce mi-au apărut ca prin minune în minte la școală. I-am aruncat o
privire. Mergea încet și avea o expresie pe care nu am văzut-o prea des la el.
Ceva îl măcina. Andrei era de obicei un tip care vedea mereu partea plină a
paharului. Prea puține lucruri aveau darul de a-l demoraliza. Nu știam la ce se
gândește și m-am hotărât să nu îl întreb.
- Auzi? am spart eu tăcerea aceea
stânjenitoare care s-a așternut între noi.
Andrei a clipit de prea multe ori
în intervalul de câteva secunde.
- Da?
- Mi s-a părut că erai puțin cam
sceptic astăzi, când ți-am zis că nu știu mai nimic din ce am făcut noaptea
trecută.
- La asta mă gândeam acum. Scuze
dacă așa ți s-a părut. Te cred. Se mai întâmplă.
M-a bucurat faptul că avea
încredere în mine. Însemna mult. Așa că am decis să îi spun și lui despre felul
în care arăta Amalia când am văzut-o ultima oară.
- E mai bine să nu le spui părinților
ei acest lucru. Și așa cred că sunt morți de îngrijorare.
- Și eu cred la fel.
Am mai povestit puțin despre
lucruri mărunte. Și am tot povestit până am ajuns pe strada Potcoavelor. De
aici ne despărțeam. Andrei o lua la stânga, iar eu mergem în față. Mai aveam puțin
de mers. Poate cinci minute sau mai mult. În unele locuri, becurile felinarelor
erau arse. Uram lucrurile acestea. Trebuia să merg pe străzi pustii,
întunecate. Blocurile nu mă ajutau nici ele. Majoritatea ferestrelor aveau
rulouri care erau lăsate în jos, iar cele care nu aveau nimic care să le
acopere îmi făceau în ciudă prin intermediul luminii slabe a unor televizoare
aprinse. Luna încerca să mă ajute, fără prea mare succes.
Pe lângă faptul că era întuneric
beznă, mai era și o liniște de mormânt. Mă simțeam prins într-un film de
groază, monstrul sau ucigașul în serie ce era pe urmele mele ascunzându-se în
spațiile înguste dintre blocuri. Nu îmi plăcea senzația pe care o aveam. Mi se
părea că eram urmărit de cineva. Sau de ceva. Am grăbit puțin pasul, sperând că
voi ajunge cât de curând la intrarea în blocul meu.
Când am trecut pe lângă spațiul
dintre două blocuri, de pe un tomberon a sărit o pisică. M-am speriat pe
moment. Pisica a rămas ca înghețată în fața mea. Iar eu stăteam și o priveam în
acei ochi sticloși, care reflectau puțina lumină pe care o dădea luna. Mi se
părea că mă studiază cu atenție. Când am făcut un pas în față, pisica s-a dat
la o parte pentru a-mi face loc. După ce am făcut câțiva pași, m-am uitat în
spate. Era tot acolo, privindu-mă. Am mai mers puțin și m-am întors din nou, nu
știu de ce. Nici urmă de vreo pisică. M-am întors spre locul în care stătuse
mai devreme și m-am uitat după urme de lăbuțe pe zăpadă. Nu am găsit nimic. Era
ca și cum nici n-ar fi existat.
Nu m-am mai gândit la asta. În
fond, era doar o mâță din cauza căreia aproape făcusem un infarct. Și așa nu
îmi erau ele prea dragi. Mi-am văzut liniștit de drum. Până când am ajuns în fața
blocului se făcuse aproape ora 23. Am dat să intru în clădirea de opt etaje,
dar ceva mi-a atras atenția.
Lângă scările de la intrare se
afla o bătrână. Era învelită cu niște pături subțiri, dar nu tremura. Eu unul
nu puteam aprecia temperatura de afară. Aburi denși îi ieșeau din gură, iar din
colțurile ochilor îi curgeau lacrimi. Trebuia să fie destul de frig, numai că
eu, la fel ca atunci când am plecat spre școală, nu simțeam asta. La început nu
m-a văzut. Stătea doar acolo, așteptând să mai treacă încă o noapte din această
iarnă. Îmi era milă de ea. Am scos portmoneul din buzunarul mic al genții de
umăr și am căutat niște mărunțiș. Aveam două bancnote de un leu. Le-am scos din
portmoneu și m-am îndreptat spre bătrână.
Când am ajuns lângă ea, aceasta și-a
ridicat privirea și s-a uitat la mine preț de câteva clipe. Avea fața plină de
riduri, semnele inevitabile ale trecerii timpului neiertător. Chipul îi era
blând și ars de soarele verii ce a trecut. Iar ochii. Ochii îi erau de un
albastru magnific, cum nu am mai văzut în viața mea. Emanau înțelepciune și
onestitate.
I-am întins cele două bancnote
fără să spun nimic. Bătrâna s-a uitat la ele pentru o secundă sau două și apoi
a spus:
- Îți mulțumesc, tinere, pentru bunătate, dar
nu îi pot accepta. Nu am venit aici pentru a cerși. Doar am căutat un adăpost.
- Atunci, gândiți-vă că m-ați
ajutat cu ceva. Iar eu v-am plătit. Știu că nu sunt mulți bani dar...
Nu am apucat să termin ce aveam
de spus. Bătrâna s-a ridicat în picioare și a zâmbit.
- Atunci, pentru banii aceștia, îți
voi citi în palmă.
Eu unul nu credeam în chestiile
astea. Mi se păreau scamatorii jalnice, trucuri pe care unii le foloseau pentru
a-i stoarce de bani pe creduli. Dar, pentru doi lei, de ce nu?
- Te rog să îmi arăți palma
stângă.
Mi-am așezat palma stângă în
mâinile pline de bătături ale bătrânei. Aceasta a studiat atent liniile despre
care se spune că ți-ar arăta dacă urmează să ai o viață lungă sau scurtă, dacă
o să ai noroc în dragoste, bani și alte aiureli. După câteva minute am început
să mă plictisesc. Bătrâna continua să se uite cu atenție la palma mea, iar eu
deja îmi făceam scenarii despre ceea ce urma să îmi spună. „O să ai o viață
lungă, te vei căsători cu o fată ce-ți va apărea în vis și vei avea trei
copii.” Dar în loc de aceste lucruri, bătâna mi-a zis:
- Ai primit un dar rar. Un dar
care îți va schimba viața. Trebuie să înveți cum să trăiești cu el și nu îl poți
lăsa să îți controleze viața. Iar dacă alegi să îl ignori, o parte din inima ta
ar putea dispărea pentru totdeanua. Soarta multora stă acum în mâinile tale.
După ce a zis ce avea de zis,
bătrâna a plecat. Eu stăteam acolo, încercând să înțeleg ceea ce tocmai mi-a
spus. Ce dar am primit? Nimic din câte puteam să îmi amintesc. Ultima dată când
am primit ceva a fost de Crăciun. Și niciunul dintre chestiile pe care le-am
primit nu puteau să îmi „controleze viața”. Era ridicol. Ultima parte, „soarta
multora stă acum în mâinile tale” mi se părea și mai aiurea.
