Pana la urma s-a dovedit ca Yahoo! e vinovat, pentru ca nu stim cum, dar compunerea Stefanei nu a ajuns. In fine, ea mi-a dovedit ca a trimis compunerea si nu mi se parea corect sa o exclud. Mai ales ca ceea ce a scris este foarte frumos, mie mi-a placut foarte mult. Asadar, Stefana va fi noua castigatoare. Imi pare foarte rau, Denisa, stiu ca e naspa sa ti se ia premiul, dar cu cate s-au intamplat, nici eu nu stiu ce sa mai fac. Dupa cum am mai spus, raman la concursurile random.

Compunerea Stefanei

Partituri însufleţite

„Nimeni nu poate purta mult timp mască.” (Seneca)

29 Februarie 2004

Se auzi un sunet ascuţit, urmat de un revolver care se descărca. Apoi o pereche de tocuri îşi făcu dansul pe asfaltul rece, lovit de viscolul ce părea că va lua cu el totul. Traversând câteva străzi, sunetul încălţărilor mai răsună un pic, apoi se pierdu pe fundalul unei naturi dezlănţuite.

La un colţ de stradă, cu ochii larg deschişi şi zăcând într-o baltă de sânge era un trup inert, parcă mai plin de culoare ca niciodată. Lângă el era o pagină ruptă dintr-o colecţie de partituri. Notele se legănau pe portative uşor, într-o gamă minoră, plângând pierderea suferită.

Cu paşi de felină, în căldura prietenoasă din propria-i casă, o tânără se aşeză în faţa unei oglinzi. Cu ochii mari, de un verde-smarald şi părul lung, undulat ce strălucea ca spicele de grâu în lumina soarelui fierbinte de vară, chipul fetei era de o inocenţă nemaiîntâlnită. Mâinile roşii, aspre erau în contrast cu chipul ei alb de mătase. Simţea mici pişcături pe suprafaţa palmelor, dar le frecă uşor şi lăsă căldura să le pătrundă.

29 Februarie 2008

Ani la rând ne întrebăm dacă există coincidenţe.

O foaie imprimată cu cerneală neagră zăcea în sângele de pe asfaltul rece. Se observau portativele mâzgâlite cu note ce fomau o bagatelă într-o tonalitate minoră. Corpul fragil şi contorsionat îşi pierduse parte din culoare. Un ecou de paşi se mai auzi încă puţin, apoi se pierdu în umbra nopţii.

Într-o casă nu departe de ieşirea din oraş se auzi o uşă trântindu-se. Haine aruncate peste tot, lucrui lăsate la întâmplare, toate denotau o fire vulcanică, răvrătită. Pianul mare şi impozant din centrul camerei era singurul care atrăgea atenţia de la dezatrul din jur. Fata se aşezăpe scăunel şi îşi lăsă mâinile să alunece pe claviatură. Simţea cum muzica o poartă peste întâmplările din ultimii ani, iar memoriile îi sunt şterse, chiar şi pentru câteva clipe.

„- Lasă-ţi inima să fie aproape de muzică! îi spunea mereu mama sa. Trăieşte odată cu ea.”

Lăsă o lacrimă să-i cadă pe obraz, dar nu se opri, muzica era singura care îi mai dădea o speranţă.

29 Februarie 2012

Sunetul telefonului o trezi brusc din somn. Era o dimineaţă rece de februarie, iar ultimul lucru pe care dorea era să coboare din pat. Privi în jur şi observă dezastrul din camera ei.

„- N-ai să fii niciodată ordonată! îi spuneau toate bonele care su stat vreoată cu ea.”

Nu ştiau cât de mult greşeau. Deşi casa ei era lipsită de ordine în ochii altora, ea ştia unde să găsească totul, iar mintea îi era clară, fiecare lucru având prorpiul spaţiu.

Se desprinse de aşternuturile calde, coborând uşor din pat şi lăsă un căscat să-i iasă printre buze. Ridicându-se, merse spre măsuţa de machiaj şi se aşeză în faţa oglinzii mari cu ramă rotundă din lemn. Doi ochi mari verzui, licărind o întâmpinară, iar chipul ca de copil nu arăta adevărata vârstă. Era frumoasă şi o ştia. Era frumoasă, inspira încredere, arăta mult mai tânără decât era cu adevărat şi toţi din jurul ei o iubeau. Cu toate acestea nimeni nu ştia cine era în realitate. Păstrase mereu o aură de mister în jurul ei. Nu adusese pe nimeni acasă, foarte rar mai invita câte un prieten la atelierul ei de muzică din centrul oraşului, dar niciodată în propria-i locuinţă, nu dorea străini care să-i deranjeze realitatea.

Privi ceasul de pe noptiera alăturată şi observă că mai avea o oră până la prima întâlnire, aşa că-şi oferi puţin timp pentru sine şi muzica ei.

***

O oră mai târziu se afla în faţa unei uşi metalice dintr-un bloc din centrul oraşului. Apăsă pe butonul soneriei şi aşteptă liniştită. Nu era prima oară când venea aici, dar ave aun sentiment ciudat care nu-i dădea apce de această dată. Ochii i se mişcau peste toate detaliile care ar fi putut trăda că ceva nu era în regulă.

Un bărbat înalt, cam de 35 de ani, apăru în cadrul uşii şi o lăsă să intre. Andrew Carter era inspector general al poliţiei locale şi un bărbat extrem de chipeş. Acesta avea o fată, Anastasia, de 14 ani, un copil extrem de bine educat şi cu un talent excepţional pentru muzică.

- Annabelle, arăţi uimitor, îi spuse bărbatul.

Andrew încerca cu fiecare clipă care o petrecea în compania ei să o atragă spre el, mare păcat că interesul Annei pentru el nu era nici măcar jumătate din cât era pentru fata lui. Tânără Anastasia dovedise un adevărat potenţial, chiar ar fi putut să aibă succes, nu doar în muzică, dar şi în continuarea muncii pe care Anna o depuse în ultimii opt ani.

- Anabelle! Se auzi o voce caldă venind dinspre pianina neagră din sufragerie. Anastasia se întoarse pe băncuţa de lângă instrument şi îi zâmbi. Avea un zâmbet caracteristic, nu mai văzuse pe nimeni cu o astfel de bucurie de a trăi şi de a face lucruri fabuloase. Era de asemenea o fetiţă frumoasă, încă nu avea trăsăturile extrem de cizelate, dar în viitor avea să devină răpitoare.

Observă televizorul deschis pe unul din canalele care difuzau ştiri locale. Aparatul nu era niciodată aprins când venea ea, ceea ce îi atrase puţin atenţia. Andrew intră stânjenit şi încercă să se scuze, dar fata îi aruncă o privire care avea o notă de „nu-mi pasă, nu e treaba mea”. Ea şi Anastasia îşi fixară postura pentru a începe un duet, dar ceva le întrerupse. O ştire de maximă importanţă era difuzată chiar în acel moment.

„ – Cetăţenii sunt rugaţi ca în seara aceasta să nu-şi părăsească locuinţele. La doar patru ani de la ultimul asasinat, poliţia crede că în seara aceasta va fi o nouă victimă a deja mult prea cunoscutei infractoare. Poliţia locală speră ca în această seara criminala să fie prinsă. Nu vă alarmaţi, dar încercaţi să nu ieşiţi din locuinţe decât dacă este neapărată nevoie. Vă mulţumim pentru atenţie.”

- Femeia aceeia îmi face zile negre deja, spune Andrew frustrat.

- E doar o fata, cât de mult rău poate face de una singură?

- Nici nu-ţi imaginezi! Victimele ei au fost doi oameni politici extrem de importanţi şi nimeni nu ştie de ce sau cu a reuşit să scape de fiecare dată. Tot ce lasă în urmă e o partitură de pian.

- O partitură? Ce patitură? Întrebă Anastasia cu ochii licărindu-i.

- Nimeni nu s-a deranjat să afle. Scrisul deja nu se mai vedea bine pentru că foaia era toată îmbibată cu sânge.

- Poate ar trebui să o facă, trebuie să fie un mesaj acolo, nu? spuse Anabelle, apoi îşi întoarse atenţia la pianina de lângă ea. Îşi lăsă degetele să treacă peste clape, formând o piese mult prea cunoscută pentru ea, deja nu-i mai era necesară o partitură. Fur Elise era bagatela ei favorită, scrisă în LA minor, o făcea mereu să se gândească la perioada apusă din viaţa ei.

***

Aerul rece secera străzile cu o forţă uimitoare. Era mai frig decât în ultimele ierni, nimic nu se compara cu acea noapte de februarie, până şi cerul părea să prevestească rele, căci stelele erau absente, iar luna ascunsă undeva între nourii denşi.

Se auzi un ţipăt ascuţit, apoi un trup făcu contact cu pământul şi totul se încheie. Două foi stăteau de această dată lângă trupul victimei: un final şi un nou început, o partitură şi o scrisoare. Prin liniştea mormântală răsună iar o pereche de tocuri, parcă râzând de ceea ce urma să se întâmple.

1 Martie 2012

Dragii mei,

Pentru cultura voastră generală partitura era Fur Elise, Ludwig van Beethoven în caz de nu vă sună numele. Aţi fi putu măcar să vă deranjaţi să aflaţi ce melodie este, dar v-a durut mâna, probabil aţi luat numai câteva probe, nu era clar că n-aveam să las amprente? Oricum la ora aceasta, când voi citiţi scrisoarea, eu sunt departe şi nu o să aflaţi niciodată unde.

Motivul pentru care am făcut toate acestea e relativ simplu, fiecare dintre ei avea ceva ce nu le aparţinea, iar eu n-am făcut decât să iau ce-i al meu. E nevoie de cineva ca mine pentru a atrage atenţia asupra unor lucruri esenţiale pentru viaţă cum ar fi onestitatea sau compasiunea, ceva ce niciuna din „victimele” mele nu a avut.

Fiecare din cele trei foi găsite contine un mesaj, descifraţi-l şi aflaţi misterul din jurul meu.

Poate că eu am terminat ce aveam de făcut, dar în curând altcineva, urmându-mi modelul, va încerca să demonstreze ceva să lumineze un subiect, aşa că vă sugerez să fiţi pregătiţi.

Cu sinceritate,

Annabelle Swell

Frumuseţea atarge uneori de la sine fapte mai puţin umane. Ceea ce trebuie să ştii e că mereu va fi cineva care va distruge concepţia despre frumos şi artă, dar nu-i lăsa să o facă. Dacă ai un scop du-l la capăt. Eşti frumoasă, asta e important, eşti frumoasă şi deşteaptă, dar nu lăsa cea de-a doua calitate la lumină. Ei trebuie să creadă că nu eşti în stare de nimic, aşa cum au crezut despre mine. Eram mică şi inocentă în ochii lor, aşa trebuie să fii şi tu. Nu uita tot ce te-am învăţat, nu uita ce valorezi şi ce ştii. Nu-i lăsa să distrugă ce a rămas din bunătate şi adevăr.

Eu am făcut totul pentru a arăta cât de puţin valorează lumea cultura, arta. Tu vei avea motivul tpu, dar să nu uiţi că trebuie să fie în folosul tuturor.

Ai grijă de tine.

A ta,

Annabelle

29 Februarie 2016

O armă. Un glonţ. Un sunet denotând eleganţă. Acelaşi scenariu, un indiciu diferit, o persoană diferită, patru ani mai târziu. Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi sau cum vor decurge lucrurile, dar ştii un lucru: există mereu cineva care va continua ceea ce alţii au început, o luptă continuă pentru reuşită.

Astept un mail de la tine, Stefana (sper ca asta va ajunge:))), cu adresa ta completa si cu alegerea ta intre: