In plin avint al epocii marxiste, o stafie baga spaima in tovarasii muncitori; acestia sint apoi anchetati dintr-un motiv bine intemeiat: n-au avut prezenta de spirit, le-a fost teama de ceva ce contravine regulamentului si spiritului materialist, nu s-au luat de piept cu stafia! Un papagal prezice cetateanului Filippikov mosii intinse si averi nemarginite. Filippikov se inspaiminta, caci averea individului e un semn al egoismului, al deviationismului, al unui element strain ce poate fi inlaturat numai prin concediere, puscarie, epurare. Tot in epoca transformarilor sovietice, un tata incearca disperat sa-si convinga colegii sa vina sa-i vada baietelul abia nascut. In fata refuzului repetat, disperat, tatal recurge la solutia ultima: isi trateaza copilul ca pe un agregat scos de pe linia de asamblare a uzinei si-si convoaca toti colegii la o sedinta de examinare stiintifica, prin indici calitativi, a nou-nascutului. Aceasta imagine a uimirii ca raspuns la gindirea mecanica, a spaimei ca reactie la neputinta adaptarii la o situatie inumana devine la Ilf si Petrov prilej de umor la tot pasul, de situatii comice cu final exploziv, de ironii fata de tot ce este irational si lipsit de umanitate.
Nota mea: 5/5
Parerea mea
Atunci când ţi se pune în faţă o carte despre care nu ai mai auzit niciodată nimic, scrisă de un autor pe care nu l-ai mai experimentat, eşti puţin sceptic. Aşadar, în acel moment, acea carte are un singur scop: să te intrige – de preferat, repede – şi să te facă să doreşti să o citeşti. Nimănui nu-i plac cărţile în care se filozofează la nesfârşit şi care te plictisesc de moarte. Aşadar, fiecare autor recunoscut are acel “ceva”. Iată că ruşii noştri, Ilf şi Petrov, au o calitate extraordinar de bine evidenţiată: umorul.
Cartea “Atitudine nepăsătoare faţă de stomac şi alte
povestiri” de Ilf şi Petrov conţine 41 de nuvele scrise în prima jumătate a
secolului al douăzecilea, reprezentând o satiră a vieţii sub comunism pe
marginea foamei, frigului şi a greutăţilor din Rusia. Prin intermediul acestei
cărţi se ilustrează societatea rusă, ironizată de nenumărate ori cu scopul de a
duce la o schimbare în mai bine.
Este, în opinia mea, inevitabilă comparaţia celor doi autori
ruşi cu bine-cunoscutul I. L. Caragiale care, din acest punct de vedere,
serveşte aceluiaşi scop prin literatura pe care o produce. Scriitorii au
aceeaşi mentalitate, criticând lumea în care trăiesc şi utilizând ironia
subtilă. Nu am obiceiul de a compara doi autori, însă în timp ce citeam cartea
simţeam acel deja-vu care nu m-a părăsit nicio secundă.
Pe de altă parte, în contrast cu tristeţea adusă de
subiectul acestor nuvele, chiar şi parcurgând numai curpinsul, nu e greu să îţi
dai seama că ai în faţă o carte cu mult umor. În cuprins găseşti titluri ca
“Piei de tobă”, “Iau foc – şi nu ard” sau “Un frig de crapă pietrele” şi,
evident, titlurile te intrigă. Nu ştii ce să alegi mai repede, astfel că te
trezeşti cufundat în lectură, râzând în hohote şi încercând să te abţii, pentru
că, cine ştie, eşti într-un autobuz aglomerat sau la o cafenea. Aceasta este
prima mea recomandare – nu citiţi această carte într-un loc public! O să vă
stârnească râsul când va aşteptaţi mai puţin.
De exemplu, în nuvela “Un frig de crapă pietrele”, este
precizat faptul că oamenii tind să mintă atunci când este frig. Ironia arată
că, deşi este ger, oamenii afirmă că ar fi mult mai frig decât în realitate,
exagerând cu până la treizeci de grade. Comentariul ironic naratorului nu
întârzie să apară: “Măcar să le priască! Poate că în felul ăsta se mai
încălzesc.”. Personajele în cauză se întrec apoi în povestiri care mai de care
mai fantastice despre bunicii lor, care “rupeau moneda de o rublă în degete,
mâncau sticlă” şi multe altele.
Un alt exemplu potrivit ar fi povestirea “Loc rezervat” în
care protagonistul, Posidelkin, vrea să facă o călătorie cu trenul, dar care se
consideră prea inteligent pentru a se duce la casa de bilete şi alege, în
schimb, să îşi roage toţi prietenii să-i facă rost, cu orice preţ, de un bilet.
Cu câteva ore înainte de plecare, primeşte patruzeci şi patru de bilete pe care
este obligat să le plătească, cheltuind astfel toţi banii lui de concediu.
Astfel, Posidelkin înfăţişează omul arogant, care are de suferit de pe urma
defectului său.
Am apreciat foarte mult vivacitatea scrierilor lui Ilf şi
Petrov. Au creat un ritm alert, care a ţinut în priză cititorul şi l-a făcut să
citească cu mult interes. Astfel, ai senzaţia că, citind operele autorilor
ruşi, asişti la un stand-up comedy literar de bună calitate.