duminică, 10 ianuarie 2016

De ce imi urasc parintii

In momentul in care scriu aceste randuri, nu sunt sigura ca le voi publica sau le voi lasa in blog, sa lancezeasca, sa se piarda. Nu, nu sa se piarda, pentru ca tocmai de aceea le scriu aici - ca sa fie pentru totdeauna. Nu vreau sa uit niciodata starea in care sunt acum, ceea ce simt.

Furie, dispret, durere. Ma simt ca o victima. Furia este mai multa decat durerea, dar nu mai multa decat dispretul.

S-ar putea sa vi se para anormal sa auziti ca aceste trei stari sufletesti sunt indreptate spre/cauzate de parintii mei. Parintii mei, care mi-au dat viata, care ma hranesc in fiecare zi, care ma imbraca si ma trimit la scoala, care uneori ma rasfata. Parintii mei care, atunci cand sunt la capatul puterilor ma ignora, atunci cand sufer, rad, atunci cand am nevoie de ajutor imi intorc spatele si spun "Las', ca stiu eu mai bine."

Sunt doua intamplari, relativ recente, care m-au facut sa-mi schimb parerea pe care o am fata de parintii mei. Inainte sa vi le spun, sa nu va umpleti de prejudecati si sa spuneti ca sunt doar un copil rasfatat care face fite la cea mai mica neplacere.

Pana acum, m-am hotarat sa apas pe butonul "Publicati" (atunci cand voi termina), si nu pentru a asculta lumea cum imi plange de mila, ori ma face copil prost, ci ca sa va arat ca nu orice familie e perfect fericita. Poate ca nu toti credeti asta. Poate ca nimeni nu crede asta. Dar eu am crezut-o.

Era septembrie, 2015, deci acum doar cateva luni. Pentru a treia oara in viata si a doua oara in 2015, am facut entorsa in timp ce jucam baschet la scoala. Imi place foarte mult baschetul si, pana acum doi ani, am jucat constant timp de 4-5 ani. Ma rog. Ideea e ca am facut entorsa in timp ce jucam baschet, la liceu. Orice parinte s-ar enerva in acest caz, pentru ca acum trebuie sa ma ia si sa ma duca la spital, sa plateasca bani, sa ma duca acasa si sa aiba grija de mine, din moment ce nu o sa pot calca pe unul din picioare pentru cel putin o saptamana si jumatate (cazul meu).
Un coleg m-a luat pe sus si m-a dus in clasa, pentru ca mai aveam multe ore la scoala si nu imi era greu sa stau in banca. Ma durea piciorul prea tare ca sa pot calca, dar daca stateam pe scaun si nu ma miscam, nu aveam vreo problema.

Am sunat-o pe mama si i-am zis ce s-a intamplat. As dori sa SUBLINIEZ (defapt, diacriticele au mai mult efect) ca nu era PRIMA FUCKING OARA, deci mama stia ca aveam nevoie de ghips. Totusi, m-a intrebat "Si? Nu poti sa vii acasa?"
-NU, MAMA, NU POT SA VIN ACASA.
Stau la un drum de 40 de minute cu masina de casa, sau de o ora, o ora si jumatate, cu autobuzul. Desigur, autobuzul nu are statie in fata liceului Spiru Haret, deci asta inseamna sa MERG vreo ZECE minute.

Am mentionat ca sunt furioasa, deci scuzati abuzul de diacritice.

A zis ca o sa vorbeasca cu tata, apoi mi-a inchis. Dupa cateva minute, m-a sunat din nou, intrebandu-ma, din nou, daca nu pot sa vin acasa. Era deja ridicol. Atunci, i-am inchis, si l-am sunat pe tata, care a spus sa vin imediat acasa. I-am explicat ca nu pot sa vin, iar apoi mi-a spus (oh, acum vine parte interesanta, wait for it):
-Taraste-te, atunci!
Un moment de liniste acoperit de colegii mei de pe fundal.
-Tata, te rog, zau, vino sa ma iei. Sau pot sa iau un taxi?
-Dar ce sunt eu, taxiul personal? Sau banca? Vino acasa!
Eram deja pe punctul de a plange. Si, credeti-ma, e foarte jenant sa faci asta intr-o clasa plina.
-DAR NU POT!
-Atunci dormi acolo! si mi-a inchis.
Ma jur pe tot ce am mai scump ca asa mi-a spus.
In spatele meu, Iorda, o prietena, m-a intrebat:
-Vrei sa il rog pe tata sa te duca acasa?
Iar colega mea de banca:
-Hai sa punem cheta si sa chemam un taxi.
Evident ca nu aveam de gand sa accept niciuna din aceste idei. Ce dracu, n-avem sa il pun pe tatal prietenei mele sa plece de la serviciu (chiar daca el era in stare sa o faca) si nici pe ei sa imi dea din banii lor.
Ah, inca un lucru de mentionat. Tata lucreaza acasa si, credeti-ma, putea sa plece pentru mine. Nu-i gasiti scuze, va rog, pentru ca nu are.
L-am sunat pe fratele meu, care locuieste la doar cateva statii de liceu si l-am rugat sa ia un taxi si sa vina sa ma ia. Evident, a fost de acord, insa s-a gandit inainte sa il sune pe tata, in speranta ca va rezolva asta. Si a facut-o. Tata a zis sa iau un taxi si sa ma duc la bunica acasa, pentru ca ei, vai aveau sala la ora aia, sa nu cumva sa ii intarzii, doamne.

Ma rog, ca sa inchei, evident ca nu s-au indurat nici sa ma duca la spital; mi-au luat o glezniera de rahat si au sperat sa imi treaca. Fiind a treia oara cand aveam entorsa, mi-a trecut, pentru ca aparent iti trece mai repede cu cat mai multe faci (which makes no sense, but oh well).

Postarea asta devine prea mare, dar trebuie sa va spun si a doua intamplare.

Din cauza transportului in public (banuiesc si eu), m-am ales cu o infectie si am facut laringita acuta. Laringita e o boala ce iti umfla mucoasa laringelui, adica iti apar punctulete albe pe gat si practic nu mai poti sa-ti inghiti nici propria saliva. Mai era si acuta, btw.
M-am dus la scoala, desi nu trebuia (ma rog, aici n-am ce discuta, ai mei m-ar fi lasat sa stau acasa), iar apoi, m-am hotarat sa ma duc la bunica, pentru ca ea de obicei ma face bine foarte repede daca am o raceala, cu toate leacurile lor babesti. Evident, atunci nu stiam ca nu e o simpla raceala, desi ma durea aproape insuportabil gatul. Nu banuiam o boala pentru ca eu in general am gatul foarte sensibil - n-am mai baut un pahar cu apa rece de vreo 3 ani, nici macar vara. Deviez de la subiect, nu? Asa, deci m-am dus la bunica si, dupa ce a vazut ca am febra, m-a dus la doctor in ziua urmatoare si mi s-a pus diagnosticul. Doctorita mi-a dat antibiotic, apoi doua pastile pentru antibiotic (lol) si un tip de pastila pentru durere, care iti amorteste gatul si limba si iti mai ia din durere. Pe pastilele acestea le lua si doctorita in momentul in care mi le-a prescris. Iar despre acestea o sa vorbim.

Mi-am luat doar patru, pentru ca de obicei pastilele de gat nu au niciun efect la mine din cauza sensibilitatii mele. Eh, aia a fost cea mai mare greseala a vietii mele. Mi-am zis ca o sa imi ia parintii mai multe, din moment ce ei pleaca in fiecare zi din casa cu treburi si distractii si, ei bine, stim cu totii ca gasesti o farmacie la fiecare pas in Bucuresti. M-au luat acasa ai mei (hei, sa nu credeti ca au plecat special pentru mine, Doamne fereste, eram doar in drum). Durerea era, hm, cum sa spun, ca un cutit in gat. Desigur, nu am simtit niciodata in gat un cutit, dar sunt convinsa ca asa se simtea. Imi era teribil de sete si eram foarte dezhidratata, dar nu PUTEAM sa beau apa, pentru ca pur si simplu tipam de durere. Era efectiv tortura. Trebuia sa mananc ca sa iau antibioticul, dar nu puteam sa mananc pentru ca ma durea prea tare, dar nu avea cum sa imi treaca durerea daca nu luam antibioticul. Era un cerc strabatut doar de pastilele alea de la doctorita care, surprinzator, faceau minuni.

Dar mi s-au terminat. M-am dus relaxata la tata, care mergea la mall in dimineata aia sa cumpere nu stiu ce, adica efectiv trecea pe langa farmacie. Dar ghiciti ce? A zis nu. Motivele lui? "Las' ca stiu eu, sunt nesanatoase, nu-s bune, ia ce iti zic eu."
Ati citit vreo carte romaneasca cu taranei dinaia de se cred ei destepti, de stiu ei ce-i bine si ce nu, sau ati auzit de proastele din ziua de azi care se cred ele ca au absolvit medicina si ca stiu ce-i mai bine pentru tine? Va dau eu doua exemple. Cititi titlul postarii inca o data.

Am zis, ba, poate stie el ceva, hai sa vad. Si a venit cu rahaturile astea la mine:

http://www.slrmag.co.uk/wp-content/uploads/2012/08/Halls.jpg


Ma jur. Au venit cu pastile mentolate la mine. Aveau trei motive: "Sunt americane!", "Sunt mai scumpe ca restul!" si "Sunt luate din farmacie, nu din supermarket!". Si tampoane poti sa cumperi din farmacie (si da, sunt mai scumpe), asta nu inseamna nimic. Dar aici nici macar nu era vorba de bani. Era vorba de incapatanarea lor, de refuzul de a ma ajuta, desi strateam in fata lor, cu un fular la gat si tremurand din cauza febrei, plangand si rugandu-i sa imi ia  ce le ceream. Le-am si oferit bani, ca sa nu aiba ce zice!

M-am crizat la ei cu un sfert din voce, in timp ce imi venea efectiv sa le dau o palma. In ziua urmatoare, a venit fratele meu acasa cu doua cutii de pastile prescrise de doctorita. A venit, cu autobuzul, din cealalta parte a nenorocitului de Bucuresti, pentru ca stia cat de batuti in cap sunt ai mei.

A fost terapeutic sa scriu aceste randuri. Dar ma simt tot furioasa. Unul din lucrurile care ma indurereaza acum e faptul ca stiu ca, daca parintii ar vedea asta, mi-ar rade in fata si ar zice ca o sa imi treaca.

PS: scuze pentru unele injuraturi.

4 comentarii:

  1. Ceea ce descri tu e o forma cat se poate de clara de abuz si daca eram in alta tara (in una din tarile nordice, de exemplu) parintii tai erau de mult decazuti din drepturi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Idk, nu stiu daca e abuz, mai degraba neglijenta. Iar decazuti din drepturi, nu cred, chestiile astea-s prea minore, nu ma ranesc fizic sau ceva. Sunt pur si simplu niste parinti prosti.

      Ștergere
    2. Abuzul este de multe feluri, nu doar fizic. Sunt țări unde se încep anchete sociale dacă părinții țipă la copii pe strada. Iar cazul tau este unul de privare de servicii medicale, în ambele situații, ceea ce ar fi putut fi destul de grav. În România nu o să facă nimeni nimic pentru că mentalitatea conform căreia părintele deține copilul și dacă nu îl omoară e ok încă e foarte prezentă.
      Nu țtiu ce aț putea săa îți spun să faci ca să îți îmbunătățești situația, poate doar să înveți bine când o să fii la facultate, să găsești repede un loc de muncă bine plătit și să te muți cu prima ocazie, dar mă bucur că scrii despre ce ți se întâmplă pentru că majoritatea cititorilor tăi sunt tineri și sper să înțeleaga că nu e bine și să își crească altfel copiii.

      Ștergere
    3. Era: nu știu ce aș putea să îți spun, probleme cu tastatura. Și îți recomand și o carte, nu e fantasy dar este despre ce îi poate face unui copil abuzul părinților (abuz care nu e fizic), Marie Cardinal - Cuvinte care elibereaza. Nu cred ca o găsești de cumpărat pentru că este destul de veche, dar o găsești la biblioteca metropolitană (la Romană, pe strada de vis-a-vis de Mec, în capăt), permisul e gratuit, îți trebuie buletinul la tine cand mergi prima dată.

      Ștergere

Parerea ta conteaza